Violonista Luminitza Petre şi pianistul Mihai Ungureanu, la Sala Auditorium, cântă piese de Clara Schumann, George Enescu şi César Franck

Luni, 2 septembrie, ora 18.00, în seria Recitaluri şi Concerte Camerale, la Sala Auditorium, violonista Luminitza Petre şi pianistul Mihai Ungureanu vor interpreta piese de Clara Schumann, George Enescu şi César Franck.

Text de Olga Grigorescu

Clara Schumann (1819–1896) a fost una dintre personalităţile cele mai importante din viaţa muzicală a secolului al XIX-lea, o adevărată vedetă într-o epocă în care femeile nu erau suficient apreciate în societate pe plan profesional. Dotată cu un deosebit talent muzical, considerată copil-minune, ea a fost educată cu multă atenţie de tatăl său, profesor de pian, pentru a deveni concertistă de succes. A luat lecţii nu numai de pian, dar şi de canto, vioară, compoziţie, şi acestea, fără îndoială, au dat roade mai târziu contribuind la formarea unei muziciene complexe, care a stârnit admiraţia marilor compozitori ai timpului, dar şi a unui larg public în toate marile săli de concerte europene. A apărut pe scenă la 11 ani şi a dat ultimul concert la 72. S-a distins totodată şi ca profesoară, mai ales spre bătrâneţe. Viaţa ei alături de ilustrul compozitor Robert Schumann, bazată pe o profundă dragoste, a devenit legendară, subiect de cărţi şi filme.

Clara Schumann a compus încă din copilărie, dar numeroasele sale obligaţii în calitate de concertistă, dar şi de soţie şi mamă (a avut 8 copii) au împiedicat-o să aibă o creaţie prea amplă.

Cele Trei romanţe op. 22 pentru vioară şi pian, printre cele mai realizate lucrări ale ei, au fost scrise în 1853 şi dedicate vechiului prieten al familiei, celebrul violinist Joseph Joachim. Împreună le-au cântat în numeroase concerte. Muzica este de o mare cantabilitate, temele inspirate, construcţia pieselor armonioasă, amintind în oarecare măsură de lirismul lui Mendelssohn-Bartholdy, dar şi de bogăţia armonică din creaţia lui Robert Schumann în care pianul joacă un rol deosebit de însemnat.

Mulţi cercetători, dar şi interpreţi ai creaţiei lui George Enescu (1881–1955) s-au străduit să descopere partituri uitate, să descifreze şi să completeze lucrări neterminate aflate printre manuscrisele maestrului. O asemenea muncă migăloasă şi responsabilă a dus şi violonistul Sherban Lupu, după care, în anul 2005, a înregistrat un set de piese inedite de George Enescu găsite în arhiva Uniunii Compozitorilor din România. În această serie se aflau şi „Airs dans le genre roumain” pentru vioară solo, pe a căror pagină de manuscris era trecut anul 1926; element important deoarece este vorba de acelaşi an în care Enescu a compus cea de a treia Sonată a sa, pentru pian şi vioară purtând, să ne amintim, aceiaşi titulatură „în caracter popular românesc”.

De altfel, aceste melodii lăutăreşti prelucrate de compozitor, pe care Sherban Lupu le-a unit într-o suită în 4 părţi, amintesc izbitor de Sonata a treia. Genul de baladă în stil rubato, plin de triluri, apogiaturi, glissando-uri, flageolete, treceri frecvente din major în minor şi invers, apoi jocul sprinten clar sugerat, cântecul doinit cu vibrato, cu voce tremurată parcă, şi finalul, din nou dansant, foarte spectaculos, plin de efecte de virtuozitate, ne evocă limpede cântul artiştilor populari pe care Enescu i-a apreciat în mod deosebit şi care l-au inspirat în creaţia sa. Să fi fost aceste Arii pentru vioară solo schiţele premergătoare ale capodoperei binecunoscute ? Rămâne de cercetat!

Una dintre cele mai îndrăgite lucrări din repertoriul cameral, Sonata în La major de César Franck (1822–1890), a fost scrisă în 1886 şi oferită de compozitor, în chip de cadou de nuntă, celebrului violonist belgian Eugène Ysaÿe. El e cel care a interpretat-o în primă audiţie, a reluat-o apoi în nenumărate concerte, făcând-o celebră în întreaga lume.

Farmecul sonatei te cuprinde încă de la început prin fraza lungă şi unduioasă, de o blândă reverie, pe care o deapănă vioara şi din care Franck deduce în mare măsură tot materialul tematic al celor patru părţi. O reia fragmentar în anumite momente, sau te face s-o descoperi sub o altă haină ritmică şi armonică, într-o altă dispunere de registre, schimbându-i etosul. Franck impune astfel la sfârşitul de veac XIX principiul ciclic al construcţiei muzicale.

Planul arhitectonic al sonatei respectă doar parţial cadrele clasice. Prima parte este mai mult lentă şi meditativă, iar cele două idei ale unei forme de sonată nu parcurg atât o dezvoltare prin prelucrare motivică, cât mai degrabă o expunere pe rând în haine armonice schimbătoare. Abia Allegro-ul ce urmează se desfăşoară într-o schemă de sonată mai tipică, unde şi transformările sunt destul de elaborate, iar contrastele umbră-lumină, pasiune-contemplaţie, mai puternice. Partea a treia iese din obişnuit, momentele de cadenţă, şi la vioară şi la pian, conturând un caracter de fantezie. În final auzim un strâns canon între vioară şi pian, pe o temă care nu este alta decât cea de început, desenată mai simplu şi mai dinamic, de fapt refrenul unui rondo destul de liber în care îşi vor mai face apariţia şi motive din părţile anterioare.

PROGRAM

Luni, 2 septembrie, ora 18.00

RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE

Sala Auditorium

LUMINITZA PETRE vioară

MIHAI UNGUREANU pian

Clara Schumann – Trei romanţe op. 22 pentru vioară şi pian

George Enescu – Arii în caracter popular românesc pentru vioară solo

César Franck – Sonata în la major pentru vioară şi pian