Sâmbăta lui Amadeus, prezentată de Orchestra de Cameră din Lausanne
0Sub bagheta dirijorului Christian Zacharias, Orchestra de Cameră din Lausanne va interpreta un program de Wolfgang Amadeus Mozart, sâmbătă, la Ateneul Român.
Wolfgang Amadeus Mozart. Serenada nr. 9 în Re Major K 320 „Cornul poştalionului“ (primele patru părţi). Prima parte începe cu o emoţionantă introducere lentă care năvăleşte într-un clocotitor Allegro de sonată. Menuetul asociază o temă oarecum solemnă cu una lirică, în centru aflându-se un Trio graţios. Mişcările Concertante şi Rondo sunt foarte importante pentru desfăşurările solistice ale flautului şi oboiului – care la un moment dat participă alături de alte instrumente la o mare cadenţă colectivă – şi, de asemenea, pentru faptul că mai târziu au făcut parte din Simfonia concertantă în Sol major. Alte trei părţi au circulat ipostaziate într-o simfonie completă.
Ecouri grave
Cel de-al 23-lea Concert pentru pian de Mozart a cunoscut un succes imediat care nu s-a diminuat niciodată. Allegro-ul iniţial urmează tiparul obişnuit, cu excepţia unui episod dramatic, plasat în dezvoltare, şi a unei cadenţe intercalate – lucru întâlnit destul de rar în concertele sale de maturitate.
Partea a II-a este mai degrabă un Andante şi este singurul din toate concertele scrise de Mozart în care melancolia predominantă se află în centrul discursului. Nici măcar melodia mai dulce în La major aflată pe secţiunea mediană a mişcării nu risipeşte sumbrul fa diez minor în care se desfăşoară aceasta. Liniile melodice ale Rondo-ului final izbucnesc clocotitor, descătuşate, într-un canon excelent construit.
Fantezia nr. 3 în re minor pentru pian K 397. Această fantezie, întâlnită frecvent în recitaluri, este una dintre piesele favorite ale pianiştilor. Are o introducere lentă, din care răzbat ecourile grave caracteristice muzicii barocului, urmată de dezvoltările atât de tulburătoare pe care le au de obicei lucrările scrise de Mozart în tonalităţi minore. Spre sfârşitul discursului, totul se îndreaptă către tonalitatea Re major şi Fantezia rămâne neterminată. A fost completată ulterior, dar exegeţii afirmă că se simte absenţa finalului convingător pe care l-ar fi scris Mozart.
Compoziţii la 30 de ani
Rondo în Re major pentru pian K 485. Acest rondo face parte, asemenea Serenadei Posthorn, dintr-un grup de trei asemenea lucrări scrise între 1786 şi 1787, fiind considerate opusuri târzii; Mozart avea la vremea aceea aproape 30 de ani şi toate trei configurează teme remarcabile, tipice pentru îndemânarea cu care scria el pentru pian. Cea a Rondo-ului K 494 este mai facilă, dar are o graţie molipsitoare şi se pare că Mozart a preluat-o de la Johann Christian Bach. Lucrarea se deschide cu această temă degajată care zburdă pe claviatură, într-un con spirito care putea ieşi doar din peniţa lui Mozart. După o a doua expunere începe un proces de transformare, şi linia melodică primeşte mai multă consistenţă şi mai multă culoare, dar apare periodic şi în forma originală, acest lucru iniţiind o formă complexă de rondo. Această fermecătoare alcătuire durează doar şase minute, hélas!
Final exuberat
Serenada nr. 9 în Re Major K 320 „Cornul poştalionului“ (ultimele trei părţi). Nefiind gândită ca o lucrare monolitică şi ca o asamblare liberă de mişcări, Serenada poate fi împărţită ad libitum, aşa cum procedează şi dirijorul Christian Zacharias. Andantino – cu care începe acest ultim grupaj – aduce o schimbare de dispoziţie în care caracterul predominant luminos de până acum se întunecă, transformându-se într-unul melancolic, cu accente tragice.
Primul Trio al celui de-al doilea Menuet are un solo pentru flautino acompaniat de coarde, iar în cel de-al doilea Trio apare un solo de Posthorn (corn de poştalion), de unde vine şi supranumele lucrării. Finalul presto este unul dintre cele mai exuberante finaluri mozartiene, pline de avânt.