REPORTAJ „Cu vântul împotrivă, pentru muzică!“

Concertul ansamblului „Violoncelissimo“, condus de Marin Cazacu, a marcat sâmbătă deschiderea oficială a Pieţei Festivalului „George Enescu“.

La ora 19:30 se lasă seara peste Bucureşti, oamenii sunt zgribuliţi de frig, iar pe scena amplasată în Piaţa Festivalului „George Enescu“ membrii ansamblului „Violoncelissimo“ fac probele de sunet şi ultimele repetiţii. Numărul mare de persoane, sunetele violoncelelor şi aplauzele îţi dau impresia că spectacolul este în toi, lucru care m-a făcut să grăbesc pasul şi să mă întreb cum de am întârziat. Marin Cazacu se întoarce modest către public, îi mulţumeşte printr-o plecăciune, dă câteva indicaţii şi iese urmat de ceilalţi membrii, în timp ce oamenii vin din toate colţurile, grăbiţi să ia în primire unul dintre sutele de scaune. 

Cortul „Adevărul“, mereu bucuros de oaspeţi

Sunetul instrumentelor a fost repede înlocuit de râsete şi glasuri vesele. Copiii domnesc peste cortul „Adevărul“. Cei mai mici se tăvălesc, aleargă, ţipă bucuroşi, în timp ce şcolăreii adoptă mutre serioase şi, pentru un plus de credibilitate, răsfoiesc intrigaţi revistele „Historia“.

Cu zece minute înainte de începerea spectacolului, abia dacă se mai zăreau câteva locuri libere. Un public pestriţ: doamne cochete şi tinere boeme, domni „la patru ace“ sau cupluri trecute de a doua tinereţe, străini, tineri protestatari care purtau imprimat pe hainele roşii sloganul „Uniţi salvăm Roşia Montană“, chiar şi un grup de biciclişti şi un cuplu de motociclişti au venit să se bucure de o altfel de muzică. 

La „opt trecute fix“, Armand Calotă, actor la Teatrul Naţional Bucureşti, a făcut oficiile de gazdă şi ne-a îndemnat „să ascultăm cu sufletul“, fiindcă, aşc cum un înţelept spunea cândva „muzica este vibraţia iubirii pe înţelesul inimii“. Prezentat ca omul care a reuşit să aducă pe o scenă 100 de violoncelişti, Marin Cazacu şi-a făcut apariţia în fruntea ansamblului  şi a promis că ne va încălzi: „Deşi avem vântul împotrivă, noi suntem pentru muzică şi pentru dumneavoastră“.

Vals!

Recitalul a început cu marşul „Viena rămâne Viena“ al lui J. Schrammel, pe care, mărturiseşte dirijorul, a vrut să-l aducă mai aproape de sufletele noastre, aşa că l-a numit „Bucureşti rămâne Bucureşti“. Primele acorduri vioaie au antrenat publicul, iar când dirijorul s-a întors zâmbind către noi, ne-a cucerit definitiv şi irevocabil, făcândule chiar să aplaudăm pe ritmul muzicii.

 „Cea mai cunoscută piesă românească pentru violoncel“, „Dans Ţărănesc“ de C. Dimitrescu, le-a făcut pe două copile de câţiva ani să „valseze“ timid. După fiecare piesă, toţi membrii ansamblului se ridicau în picioare pentru a primi cum se cuvine aplauzele darnice ale audienţei, iar înaintea fiecărei piese, Marin Cazacu avea grijă să ne spună câteva  cuvinte despre ceea ce urma să ascultăm. Aşa am aflat că celebrul „Can can“, o mică parte din „Orfeu în Infern“, descrie Iadul, unde, după cum acesta „sună“, „am vrea cu toţii să mergem“ sau că timbrul violoncelului este foarte asemănător cu cel al vocii umane.  

Dans şi ceai fierbinte

A. Villoldo, cu „Tango el choclo“, i-a făcut pe domni să-şi invite partenerele la dans. În cortul RRA, amplasat în stânga scenei, s-au format rapid zece cupluri care executau cu precizie paşi de tango. Cei mai îndrăzneţi încercau chiar şi câteva piruete spectaculoase, unele reuşeau, altele mai puţin. Cert este că şi-au format propriul public: o mulţime de curioşi s-au strâns în faţa cortului, filmând şi făcând poze. 

Cuvintele „Noi nu vom uita niciodată că prietenia, muzica şi relaţia dintre noi şi public durează. Nu există uitare între noi“, rostite de Marin Cazacu pentru a introduce „Oblivion“ a lui Piazzolla, au emoţionat publicul. Astfel, o doamnă de lângă mine a exclamat: „Minunat!“, în timp ce îşi nota meticulos toate titlurile pieselor interpretate de ansamblu. 

Melomanii se încălzeau cum puteau:  ceai, cafea caldă, cei mai norocoşi îşi îmbrăţişau partenerii, copiii ţopăiau, iar soliştii se luptau cu vântul, care le răvăşea constant partiturile. Românul este cunoscut pentru abilitatea de a face haz de necaz, de aceea în momentul în care vântul le-a dat ceva mai mult de furcă, Marin Cazacu s-a amuzat, spunându-ne mai în glumă, mai în serios: „Merităm un aplauz pentru munca suplimentară“.

„The Final Countdown nu s-a auzit niciodată mai bine!“

Şi dacă publicul era unul divers, aşa a fost şi repertoriul ansamblului „Violoncelissimo“. Am ascultat piese de la J. Offenbach la Şostakovici, de la folclor autentic românesc  la „The Final Countdown“, toate interpretate de 13 violoncelişti, o pianistă şi o percuţionistă. Puţin după ora 21:00, concertul s-a încheiat în aplauze, ovaţii şi strigăte de  „Bravo!“, care m-au convins că Marin Cazacu împreună cu ansamblul pe care îl conduce şi-au ţinut promisiunea, şi dacă totuşi nu au reuşit să ne încălzească degetele şi nasul, cu siguranţă ne-a atins sufletul cu muzica lor. 

Pe «Violoncelissimo» i-am mai ascultat acum doi ani. Şi atunci, ca şi acum, au fost spectaculoşi!

După concert, în asentimentul tuturor, un tânăr s-a declarat plăcut surprins de adaptările neaşteptate ale ansamblului. „Ultima piesă a fost ceva deosebit! Am fost plăcut surprins să ascult folclor românesc transpus pe instrumentele clasice“.

Un domn mi-a mărturisit  cu regret că Festivalul „George Enescu“ ar trebui să aibă loc în fiecare an: „Mi-a plăcut foarte mult, este un eveniment deosebit, păcat că se întâmplă o dată la doi ani, dar este bine şi aşa. Lucrurile se schimbă şi am impresia că în bine. Pe «Violoncelissimo» i-am mai ascultat acum doi ani. Şi atunci, ca şi acum, au fost spectaculoşi!“.

Un alt tânăr mi-a mărturisit că interpretarea artiştilor l-a convins să-şi cumpere bilet la un astfel de concert, iar o doamnă grăbită a punctat în treacăt: „The Final Countdown nu s-a auzit niciodată mai bine!“. 

„Ultima piesă a fost ceva deosebit! Am fost plăcut surprins să ascult folclor românesc transpus pe instrumentele clasice“

Răcoarea de toamnă i-a risipit repede pe spectatori. Mulţi s-au îndreptat  către Ateneu, să-l asculte pe Mozart, iar alţii s-au întors la proteste. Sunt sigură însă că pe mulţi dintre ei îi voi revedea pe 27 septembrie la Ateneu, unde ansamblul „Violoncelissimo“ va susţine un alt spectacol.