Pianistul Marc-André Hamelin, în recital la Sala Auditorium
0Sâmbătă, de la ora 11.00, la Sala Auditorium, de la Muzeul Naţional de Artă, pianistul Marc-Andre Hamelin susţine un recital, având în program lucrări de Enescu şi Feinberg,
Text de Lavinia Coman
Coral şi Carillon nocturn de George Enescu (1881-1955) fac parte din Suita a treia pentru pian, op. 18, compusă în perioada 1913-1916, epoca de mijloc a creaţiei pianistice a compozitorului, în care se produce desprinderea progresivă a tânărului maestru de influenţele clasice. Perechea este plasată la final, constituind culminaţia întregului ciclu de şapte momente. Coralul este un moment cu totul special prin amplitudinea acordurilor dense şi prin efectul de lontano pe care-l sugerează, invitând la interiorizare şi reculegere. Sfârşitul, de o frumuseţe elevată, serenă, pregăteşte intrarea în Carillon nocturne, care se atacă legat, fără pauză şi ne introduce într-o serie de linii melodice în valuri, întretăiate de semnale de clopot. La sfârşit, clopotul sună de 12 ori, lăsând să plutească atmosfera ireală de poveste. Scriitura complexă anunţă agregatele poliacordice pe care mai târziu aveam să le întâlnim în lucrările pianistice ale lui Olivier Messiaen.
Finalizată în mai 1935, Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, op. 24 este prima lucrare compusă de George Enescu după imensul efort de a desăvârşi opera „Oedipe”. Muzica a irumpt cu o exprimare voioasă, energică, luminoasă, în totală contradicţie cu tragedia lirică abia încheiată şi ca un răspuns optimist al artistului la grava problemă de sănătate a prinţesei iubite, pe care a susţinut-o cu un devotament exemplar în toată această perioadă critică. În ce priveşte atitudinea stilistică, autorul revine la un fel de neoclasicism, care conţine însă şi înglobează în fibra sa cea mai intimă cuceririle de limbaj ale deplinei maturităţi creatoare. Este o muzică radioasă, plină de voioşie şi de vivacitate ritmică. Îndeosebi prima mişcare, Vivace con brio, exaltă acest spirit senin, amintindu-ne, pe de o parte, de Scarlatti, iar pe de altă parte de ecouri folclorice rafinat filtrate. Andante cantabile, partea centrală, prezintă o uimitoare acţiune de asimilare organică a limbajului popular, ce-şi atinsese apogeul în Sonata a treia în caracter popular românesc pentru pian şi vioară. Pare că autorul îşi reafirmă în aceste pagini capacitatea de evocare inimitabilă a dorului prin ornamentaţia bogată, prin complexitatea ritmică, disimulând cu măiestrie edificiul formei, care este o sonată extrem de elaborată, cu două dezvoltări, repriză şi coda. Finalul, Allegro con spirito, readuce atmosfera încrezătoare degajată de prima parte a sonatei, iar pe plan constructiv prezintă o realizare extraordinară, începând ca un rondo, cu material reamintit şi amestecat din idei tematice anterioare, reunind organic aluzii şi crâmpeie de motive cunoscute. Din toate aceste elemente disparate, maestrul constituie o nouă combinaţie sonoră fermecătoare, vie, antrenantă.
Samuel Feinberg (1890–1962) a fost un celebru pianist rus, apoi sovietic, format la Conservatorul moscovit şi plasat în vârful ierarhiei performerilor acestui instrument. În calitate de compozitor a creat numeroase lucrări pianistice, într-un limbaj postromantic, cu scriitură amplă de inspiraţie scriabiniană. Cele trei sonate – în La major op. 1 (1915), în la minor op. 2 (1916) şi în sol minor op 3 (1916-1917) – se înscriu pe linia tradiţiei lăsate de Liszt, Brahms, Clara Schumann, a unei pianistici robuste, de amploare şi implicare emoţională majoră.
Prima Sonată, op. 1 în La major, este monopartită şi poartă indicaţia de expresie Allegro (vivace). Scriitura este apropiată pianisticii de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Un romantism blând mocneşte discret în aceste pagini venite din inspiraţia unui pianist rus de prestigiu, emisar elocvent al acestui stil păstrător de mari tradiţii muzicale imperiale.
Sonata a doua, op. 2 în la minor, de asemenea monopartită, urmează aceeaşi linie postro-mantică a scriiturii, fiind compusă un an mai târziu, în 1916. Indicaţia de expresie este Allegro volando e cantabile. O muzică plăcută, ca un balsam pe suflet, dă mărturie despre bunul gust, gentileţea şi eleganţa muzicii ruse de curte, în vechea tradiţie a nobleţei slave apuse.
Sonata a III-a op. 3 în sol minor are construcţia tripartită consacrată, cu următoarele specificaţii de caracter şi tempo: Partea I-a Preludiu. Lento assai, ma sempre inquieto e rubato molto, Partea a II-a Marcia funebre. Lugubre e maestoso, Partea a III-a Allegro appassionato.
Acelaşi postromantism ponderat caracterizează limbajul şi expresia acestei sonate, care e construită după modelul consacrat al lucrărilor ample pentru claviatură. Simţim cum o astfel de muzică pregătea terenul pentru evoluţiile îndrăzneţe ce aveau să se producă în gândirea muzical-instrumentală a secolului XX.
În postura triplă de interpret, compozitor şi profesor, Samuel Feinberg se prezintă ca un demn succesor al liniei trasate de Skriabin şi Miascovski, prin promovarea unei arte pianistice grandioase, în genul de succes deplin preluat de la marii solişti ai începutului de secol XX.
RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE
Sâmbătă 14 septembrie, ora 11.00
Sala Auditorium, Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti
MARC-ANDRÉ HAMELIN pian
Enescu – din Suita a III-a op. 18 (Choral – nr. 6 şi Carillon Nocturne – nr. 7)
Enescu – Sonata a III-a în Re major op. 24
Samuel Feinberg – Sonata I în la major op. 1 (1915)
Samuel Feinberg – Sonata a II-a în la minor op. 2 (1916)
Samuel Feinberg – Sonata a III-a în sol minor op. 3 (1916-17)