Interviu INTERVIU Timon Botez şi a treia instalaţie-orchestră

Artistul româno-norvegian Timon Botez şi-a expus la Bucureşti, pe 1 septembrie, instalaţia sonoră „Come to Crash“, parte din Bienala de Artă Contemporană a Festivalului „George Enescu“ şi o întâlnire între formă şi forţă.

De cum intri în Galeria Galateca din Bucureşti, sunete brute şi puternice, care se izbesc de pereţii albi ai galeriei, te surprind cu fiecare nouă succesiune, oferindu-ţi senzaţia că te afli în faţa unei orchestre. Este exact ceea ce Timon Botez şi-a propus: să realizeze o orchestră virtuală cu ajutorul sunetelor produse de oscilatoare sintetice, care sunt apoi „modelate“ de formele drepte, din lemn, prin care se propagă. Artistul invită publicul la un „contact strident“ (n.r. - numele lucrării este „Come to Crash. A Strident Encounter with Timon Botez“) cu sunete concentrate, violente. Reacţia fizică dintre un obiect şi atmosfera înconjurătoare este temă recurentă la artistul româno-norvegian, a cărui lucrare a deschis anul acesta, pe 1 septembrie, Bienala de Artă Contemporană a Festivalului „George Enescu“. 

Corina Zorzor: Cum ai descrie lucrarea expusă la Galateca? 

Timon Botez: Este o instalaţie care îmi pare că seamănă cu o punere în scenă, deoarece am realizat această construcţie, dar nu mă pot numi tâmplar, am obţinut acele sunete, dar nu sunt un muzician, m-am ocupat de partea electronică, dar nu sunt programator. Nu sunt un specialist în niciunul dintre aceste domenii, de aceea nu pot dobândi decât un anumit nivel de profunzime. Însă atunci când sunt puse laolaltă, formează un întreg. Lucrarea poate fi înţeleasă ca un spectacol, ca un decor pe scena de teatru, ca o experienţă. 

O experienţă „stridentă“, după cum este numită? (n.r. – lucrarea poartă numele Un contact strident cu Timon Botez)?

Aceasta este tema instalaţiei – am pus accentul pe legătura dintre formă şi sunet, dat fiind că fiecare obiect trimite la un anumit sunet, fie că îl produce, fie că are o formă care ne duce cu gândul la un anumit tip de sunet. Dacă iei un obiect şi exerciţi forţă asupra lui, fie că îl spargi sau îl proiectezi în aer, generează un sunet. Astfel, devine firesc de ce un astfel de sunet este strident. Forţa aplicată asupra formei relevă „vocea“ acelui obiect. 

Cum ia naştere sunetul din instalaţia expusă la Galateca?

Sunetele sunt realizate cu ajutorul unor oscilatoare sintetice, care produc sunete statice şi care pot fi apoi modulate, ceea ce fac eu pe calculator. După-aceea, înregistrez doar bucăţi mici de sunet, care sunt puse în succesiuni diferite, astfel încât nu vom auzi niciodată o structură care să se repete. Ceea ce auzim acum (n.r. – interviul a fost realizat la vernisajul instalaţiei-orchestră pe care a realizat-o) sunt sunete care iau naştere în timp real. 

Ai spus într-un interviu că preferi să lucrezi cu lemnul. Ce îţi aduce în plus faţă de celelalte materiale?

Lemnul este foarte calitativ atunci când vine vorba de captarea sunetului. Îl absoarbe şi îi relevă cele mai subtile caracteristici. În plus, este un material pe care îl folosesc cu uşurinţă şi mă ajută să realizez eu însumi instalaţiile pe care mi le imaginez, fiindcă nu-mi permit să angajez specialişti care să realizeze structuri mai complexe. 

În ce ordine îţi concepi lucrările – le adaptezi în funcţie de locul unde vor fi amplasate sau ţi le imaginezi şi abia apoi decizi în ce spaţiu s-ar potrivi mai bine?

Pentru instalaţiile sonore, mă duc mereu să văd locul unde vor fi amplasate, pentru a le verifica acustica, 

altfel ar presupune o mulţime de modificări şi ajustări pentru a se potrivi într-un anumit loc. Există mulţi specialişti în acest domeniu, fiindcă este o ştiinţă, până la urmă. La mine este mai mult un lucru intuitiv. Bineînţeles, fac nişte teste mecanice, acustice, aduc amplificatoare, le mut prin încăpere şi observ care sunt zonele care absorb sunetul şi care îl reflectă, însă nu este vorba despre o verificare ştiinţifică. 

Poate fi această instalaţie percepută ca o „sculptură în sunet“? Este mai uşor să sculptezi în sunet decât în materiale dure? 

Sculptura în sunet este mai mult un detaliu fizic. Poţi folosi lemnul pentru a da o formă tuturor caracteristicilor pe care le are sunetul, fiindcă îl poţi ajusta, capta şi direcţiona. În cazul instalaţiei de la Galeria Galateca, formele prin care „curge“ sunetul sunt perfect drepte, astfel încât impactul sonor să fie puternic, concentrat. Poate că „sculptură“ este un termen prea ambiţios pentru ceea ce am făcut; aş zice mai degrabă „modelare“.