Dinamica wagneriană
0În volumul „Dinamica laitmotivelor în Tetralogia wagnerină. Amurgul zeilor“, autoarea Alice Mavrodin propune o metodă de abordare a muzicii lui Wagner: cum trebuie „citită“ pentru a i se desluşi sensul.
Articol realizat de Cristina Sârbu
Dacă mi s-ar cere să compar, în cadrul cercetării româneşti de specialitate, demersul întreprins de muzicologul Alice Mavrodin în volumul „Dinamica leitmotivelor în Tetralogia wagneriană. Amurgul zeilor“, singura poziţionare posibilă mi se pare cea alături de „Formele muzicale ale Barocului în operele lui J. S. Bach“ de Sigismund Toduţă. La vremea respectivă, şi până astăzi, cercetarea colegilor clujeni rămâne etalon în aspiraţia abordării unui subiect cât mai aproape de limitele lui. În cazul lor – universal bachian; în cazul Alicei Mavrodin – universal wagnerian.
Măiestrie şi rigoare
În Dinamica leitmotivelor… Alice Mavrodin propune o metodă de abordare a muzicii lui Wagner: cum trebuie ea „citită” pentru a i se desluşi sensul (pag. V). Observând că leitmotivele wagneriene nu rămân mereu aceleaşi ci evoluează (pag. V), Alice Mavrodin s-a întrebat dacă aceste modificări sunt doar efecte ale travaliului tematic sau se dato-rează unor justificări mai profunde, compozitorul dorind să ne transmită prin ele un mesaj. Astfel autoarea a întreprins o analiză care depăşeşte cu mult nivelul descriptiv-constatativ ajungând să fie explicativă. Ea s-a plasat din punctul de vedere al compozitorului pentru a înţelege ce i-a determinat opţiunile şi ce semnificaţie au ele, ajungând la conturarea unei adevărate semantici muzicale. De fapt, cercetătoarea oferă cititorului o nouă cheie de citire a partiturii – o partitură care se dovedeşte de fapt a fi alcătuită din două planuri paralele, cel care se vede aparent uşor şi cel care se ascunde, fără a fi cu nimic mai prejos decât primul, şi care se lasă descoperit cu greu. Ştiam că Wagner povesteşte prin muzică, confirmând sau infirmând cuvintele ce se rostesc pe scenă. Ceea ce nu ştiam este gradul de măiestrie şi de rigoare cu care compozitorul îşi urmăreşte ţelul…
Pe rând, Alice Mavrodin ne explică într-o manieră pe deplin convingătoare că leitmoti-vele wagneriene transmit, desigur, un mesaj dar prin intermediul emoţiei artistice, că raţiunea muzicală are prioritate, discursul netransformându-se niciodată într-un rebus sonor. Autoarea se apleacă de asemenea asupra scriiturii wagneriene, studiază modul în care compozitorul îşi construieşte şi dezvoltă temele ajungând la concluzia, aparent para-doxală, că ideile melodice sunt, în marea lor majoritate, de scurtă respiraţie (impresia de continuitate „infinită” e dată de lipsa cadenţărilor şi respiraţiilor). Concluzia este că la Wagner se îmbină ciclopul şi miniaturistul (pag. 332) şi că Wagner adună pietricele dar construieşte din ele Himalaia (pag. 333).
Motive masculine şi feminine
Când se referă la partida unui personaj, cercetătoarea are în vedere întregul complex vocal-instrumental, ştiind că o replică wagneriană nu se compune doar din linia vocală. Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale Amurgului este inter-relaţia muzicală dintre personaje. Fiecare dintre ele are sfera lui intonaţională, dar la un moment dat între aceste sfere se produce un fel de osmoză – exemple semnificative în acest sens fiind pătrunderea motivelor hageniene URA şi CRIMA în partida Brünnhildei. Un transfer mai subtil apare în cazul motivului siegfriedian NOTUNG care e absorbit de sfera „Gibich” (ca LOIALITATE) printr-o simplă schimbare de ritm: din trohaic, motivul devine iambic, din „masculin” (yang) – „feminin” (yin). Pentru că o idee originală a Alicei Mavrodin este aceea că motivele Tetralogiei se împart în două mari categorii: masculine – virile, eroice, extravertite – şi feminine – care nu sunt doar temele feminităţii ci şi cele ale înşelăciunii, trădării etc. Întregul clan Gibich (prin căderile intervalice în ritm iambic) aparţine sferei intonaţionale yin – chiar şi Hagen. Procesul de alienare pe care îl suferă Siegfried se traduce muzical prin „contaminarea” motivelor sale cu elemente „Gibich”, negative.
Am semnalat doar câteva dintre punctele de interes ale acestei cercetări. Ea este, obiectiv, mult mai complexă şi mai cuprinzatoare. Nu am vorbit acum şi aici despre anexele originale şi interesante. Rândurile de faţă se doresc doar un îndemn convingător spre lectură şi meditaţie. Alice Mavrodin nu consideră subiectul epuizat. Cercetătoarea sugerează chiar alte piste generoase de cercetare, ca de exemplu arta repetărilor la Wagner: cât şi cum se fac, dar mai ales când nu trebuie făcute – iată un subiect ce ar putea forma un interesant capitol dintr-un tratat de compoziţie (pag. 270).
Revin la ideea că gestul muzicologului Alice Mavrodin – cu o primă finalitate concre-tizată în acest volum este unic în muzicologia românească şi foarte rar chiar şi în muzicologia internaţională. Iar faptul că anul 2013 a fost declarat An Wagner – 200 de ani de la naştere şi 130 de ani de la moarte nu poate decat sa crească interesul pentru aceasta nouă publicaţie de specialitate.