CRONICĂ Rafinamentul lui Zaccharias

Christian Zaccharias, aflat pe 13 septembrie la pupitrul Orchestrei de Cameră din Lausanne, a reprezentat fără îndoială una dintre reţetele de mare succes ale Festivalului la secţiunea „miezul nopţii“.

Este un muzician care cucereşte nu numai prin ştiinţa sa, ci şi prin întreaga sa apariţie scenică, şi are darul de a electriza un public iubitor de muzică şi destul de versat în cele ale stilului. Toate acestea aparţin personalităţii sale cuceritoare, iar ediţiile deceniului trecut au fost martorele performanţelor sale pe texte de Beethoven, Schumann şi Haydn. 

Cele două programe mozartiene propun opusuri aflate la antipod din punctul de vedere al popularităţii, prima seară fiind dedicată celor cu mare impact la public. Cei doi solişti ai Simfoniei concertante KV 364 – un model încă nedepăşit al genului – violonistul François Sochard, laureat al mai multor concursuri internaţionale (discipol al celebrului Pierre Amoyal, unul dintre renumiţii elevi ai lui Jascha Heifetz, această „filiaţie“ remarcându-se printr-un sunet plin, de mare expresivitate şi o tehnică strălucitoare) şi violista Eli Karanfilova (a cărei măiestrie instrumentală devine un „partener“ egal în lirism şi putere de comunicare) au evoluat cu siguranţă şi sincronizare excelente, într-o manieră mai apropiată de ce italiană în Allegro maestoso şi în Presto. 

Reţinem în mod special aerul filosofic şi încărcătura emoţională sublimă şi, în acelaşi timp, plină de dramatism a părţii mediane (do minor) în tălmăcirea celor doi artişti. 

Libertăţi agogice 

A urmat Concertul pentru pian, KV 450, care deşi aparţine unei perioade de creaţie puternic influenţate de genul dramatic, stă cu faţa spre un stil galant care se regăseşte în opusurile mai timpurii. 

Geniul lui Mozart este capabil să asambleze o masă de material tematic fără a compromite unitatea construcţiei.

Pianistul, aflat în mijlocul orchestrei, s-a desfăşurat cu mare impetuozitate pe un text pe care l-a exploatat cu multă dibăcie, cu libertăţi agogice, de mare efect asupra publicului, iar cadenţele majore (din părţile I şi III), scrise chiar de Mozart, au dat măsura virtuozităţii sale. Cunoscătorii au recunoscut desigur sonorităţi transferate din literatura violonistică, şi aceasta pentru că geniul lui Mozart este capabil să asambleze o masă de material tematic fără a compromite unitatea construcţiei. Se spune despre Mozart că „foloseşte arta pentru a ascunde arta“. În încheierea primei părţi programului, Zacchrias a oferit o sonată de Scarlatti, solară, menită să redea echilibrul sufletesc rămas cumva „ne-răspuns la întrebare“, cu toată clarificarea pe care finalul concertului pentru pian ar fi dorit să o restabilească. 

O simfonie tragică în sonoritate

Seara s-a încheiat cu celebra Simfonie în sol minor, KV 550. La fel ca şi Toccatei şi Fugii în re minor de Bach, acesteia i s-a ataşat atributul de „şlagăr“, dar credem că acest cuvânt este impropriu pentru a califica lucrări atât de importante şi, în felul, lor unice. 

Dirijorul a realizat un mare arc sonor, care a plecat de la enunţul atât de gingaş al primei teme – abil strecurate de-a lungul tuturor mişcărilor simfoniei –, trecând prin neaşteptata ţesătură polifonică a Menuetului spre complexitatea finalului, Allegro assai. Acesta din urmă conţine un remarcabil pasaj modulant care destabilizează puternic tonalitatea şi în care se regăsesc 11 din sunetele scării cromatice! O simfonie tragică în sonoritate, intens emoţională, o lucrare a suferinţei, violenţei şi mâhnirii, cum a caracterizat-o muzicologul Charles Rosen. 

Pentru a însenina acea oră târzie din noapte şi pentru a satisface atât dragostea de muzică a interpreţilor cât şi pe cea a auditorului, Zaccharias & Co. au interpretat o parte din Serenada nr. 9 „Posthorn” care figurează în cel de-al doilea concert, iar Marşul în Re major a sunat cumva „stingerea“ unei seri care a stat mai mult sub auspiciile Pasiunii şi Romantismului.