CRONICĂ „Otello“, un spectacol puternic

Regizoarea Vera Nemirova, exponentă a curentului „Regietheater“, a propus pe 9 septembrie o versiune în care modernul a fost cheia de boltă, cu acţiune translatată în anii noştri.

Cronică realizată de Costin Popa

Luni seară, s-au confirmat notaţiile despre producţie, făcute după premieră. Regizoarea Vera Nemirova, exponentă a curentului „Regietheater“, a propus o versiune în care modernul a fost cheia de boltă, cu acţiune translatată în anii noştri. Faptul nu deranjează, dacă acceptăm apriori ideea şi noua convenţie venită din conflictul cu libretul. Important este că relaţiile dintre personaje s-au păstrat, caracterele s-au amplificat, jocul scenic a fost intens şi amănunţit lucrat, cu expresii şi mişcări multe care urmăresc muzica în atitudinile de detaliu ale tuturor interpreţilor, inclusiv coriştilor. Teatralizare intensă. A rezultat un spectacol puternic, favorizat şi de urgenţa baghetei dirijoarei Keri-Lynn Wilson, inspiratoarea unor tempi rapizi şi dinamici, pe care Orchestra Operei Naţionale i-a urmat în siguranţă, cu o forţă câteodată în exces.

În sintonie cu regizoarea, reputata scenografă Viorica Petrovici a creat decoruri cvasi-unice, simple, stilizate şi costume contemporane cu trimiteri diverse.

TRANSCRIPŢIE MODERNĂ

Multe sunt virtuţile regiei. Alături de dramaturgia scenică, câteva „găselniţe” reuşite pigmentează platoul. Mă refer la prezenţa permanentă a Desdemonei lângă Otello încă de la prima frază a acestuia, la simbolul torţei cu care eroul titular, adulat de populaţie, aduce lumina în scena corului „Fuoco di gioia“, la coşmarurile lui Otello din debutul actului al III-lea, la imaginea cocârjată şi ieşirea înceată din scenă a Desdemonei umilite după duetul din acelaşi act cu soţul ei. Otello va ajunge curând, după numai câteva minute, într-o condiţie similară, orice sunet îl va asurzi, desăvârşind distrugerea sa lentă. Am acceptat chiar şi bătaia cu sticle sparte de bere, jocurile de copii cu avioane de hârtie sau scena „violului“, expresie a derapajelor mentale ale lui Otello. Fără îndoială, Vera Nemirova este o artistă imaginativă care îşi urmăreşte ideea transcripţiei moderne.

Simbolistica celebrei batiste a Desdemonei a fost remarcabilă. La prima referire a lui Otello faţă de soţia lui, batista cade din cer, plutitoare. După cum, în duetul care îl aduce pe erou în pragul furiei, o ploaie de batiste îl copleşeşte, el încearcă disperat să le culeagă, dar este invadat. Înnebuneşte. Cei doi îndrăgostiţi se vor stinge pe un aşternut alcătuit din fatalele şi obsedantele batiste.

Marius Vlad Budoiu (Otello) şi Nicoleta Ardelean, în rolul Desdemonei FOTO: Florin Ionescu

Nu înseamnă că regia nu este lipsită de inadvertenţe, pleonasme sau soluţionări puerile. Inspiraţia vine de peste tot. Iată, cortina care cade de sus în jos la început îmi aminteşte de ideea similară a lui Harry Kupfer, acum mulţi ani, pentru Elektra la Viena. Apoi, observ că regizoarea nu a  găsit niciun loc în imensul spaţiu al scenei pentru intrarea lui Otello şi a folosit loja direcţiunii. Ca şi pentru imaginea statuară a lui Iago, la final. Se înţelege că el este învingătorul, nu trebuia să ne mai fie arătat! Faptul că Otello îşi aduce pe chip „negrul“ din adâncurile sufletului răvăşit, mânjindu-se, cred că este un pleonasm infantil. (Refuz alte conotaţii.) Mă întreb, în continuare, de ce soldaţii din pază îşi ţintesc şeful la finalul actului al III-lea, sau dacă era nevoie ca Otello să-şi suflece mânecile ca un măcelar ordinar înainte s-o sugrume pe Desdemona? 

UN LIRISM ACCENTUAT

Din punct de vedere muzical, spectacolul al doilea a fost reuşit pe de-a-ntregul, demonstrând rodajul. 

În stare de graţie, tenorul Marius Vlad Budoiu (Otello) şi-a înfăţişat cu pregnanţă cultura de stil, vocea al cărei registru central este percutant, accentele potrivite impetuozităţii personajului, declamaţia şi expresiile tulburătoare (monologul din actul al III-lea), moliciunile (duetul din primul act), tentele de mezzavoce (acelaşi monolog). Cele mai bune momente dramatice au venit în primul rând în „Esultate“ şi „Amore e gelosia vadan dispersi insieme“, dar şi în „Ora e per sempre addio“ sau în duetul cu Iago. Sigur, lama oţelită care trebuie să biciuiască aerul în jurul unui asemenea personaj eroic nu-i este la îndemână, dar lectura partiturii se arată pe de-a-ntregul adecvată. Otello-Budoiu îşi trăieşte intens şi captivant drama. 

Spectacolul al doilea a fost reuşit pe de-a-ntregul, demonstrând rodajul.

Soprana Nicoleta Ardelean (Desdemona brunetă) a adus în spectacol o frazare frumoasă, pianissime îngrijit construite, cele mai bune momente în rol fiind pasajele de accentuat lirism din primul şi mai ales ultimul act. Pentru Iago, glasul de mare robusteţe şi rezonanţe de bronz al baritonului Ştefan Ignat a fost potrivit coloristic. Artistul a conturat un personaj stâncos şi neguros, masiv articulat, cu eseuri de înmuieri de sunet în dialogul insinuant cu Roderigo (primul act) sau în povestea visului din cel de-al doilea. Unele situări sub tonul corect s-au strecurat pe alocuri. În alte roluri au fost distribuiţi Liviu Indricău (remarcabil Cassio), Andrei Lazăr (un Roderigo mai „retras“ din unghi sonor), Marius Boloş (Lodovico), Iustinian Zetea (Montano), Mihaela Işpan (Emilia), Ionuţ Gavrilă (Un herald). Corul mare şi cel de copii au fost pregătite de Stelian Olariu, respectiv, de Smaranda Morgovan.