CRONICĂ Cuceriţi de romani

Orchestra şi Corul Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma, dirijate de Sir Antonio Pappano, au interpretat miercuri seară lucrări de Ravel, Enescu şi Dvořák. Joi, aceiaşi muzicieni au interpretat „Requiem-ul“ de Verdi.

Cronică realizată de Mioara Bâscă

Ce aventură, ce frumuseţe, ce plăcută companie ne‑au oferit Orchestra şi Corul Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma!

Publicului i-a fost transmisă rugămintea dirijorului ca între primele două piese din program să nu aplaude. Dacă la început a părut surprinzătoare o astfel de cerere, logica ei s-a relevat audienţei de abia către sfârşitul Poemului simfonic Vox Maris op.31 de G. Enescu atunci când a putut fi sesizată existenţa unor pasaje complementare, de aceeaşi sorginte spirituală, precum cele ce s-au auzit în prima lucrare interpretată – O barcă pe ocean din suita Oglinzi op. 43 de M. Ravel.

Experimentatul şi ingeniosul dirijor italian a ales preambulul ravelian pentru a-şi începe călătoria pe întinsul mării şi ne-a sedus pe toţi cu invitaţia sa. Construită pe o celulă de o măsură, un motiv extrem de evocator, lucrarea surprinde imensitatea schimbătoare a întinderilor de ape. Ne-am simţit în siguranţă, ocrotiţi de măiestria lui Sir Antonio Pappano care a pus în valoare fiecare detaliu al orchestraţiei marelui compozitor francez. Măiastra mânuire a maselor sonore, obţinerea simultaneităţii emisiilor de sunete, echilibrul şi diversitatea coloristică sunt doar câteva dintre calităţile acestei interpretări.

Corul, seducător

Odată încheiată descrierea oceanului s-a ascultat Vox Maris. Dacă Ravel a fost descriptiv sonor, la Enescu tonul se schimbă, devine întrebător, meditativ. De la contemplarea naturii s-a trecut la desluşiri de taine.  Câtă iscusinţă şi talent dirijoral pentru a obţine o asemenea omogenitate a partidelor de instrumente, un răspuns prompt şi proaspăt al muzicienilor la fiecare gest, la fiecare sugestie! Peste textura sonoră a masei orchestrale s-au înălţat dibaci, cu acurateţe şi rafinament, răspunsurile fiecărui solo instrumental. Seducător şi prevestitor, suplu şi maleabil s-a dovedit a fi Corul ce a colorat discursul cu tonuri sugestive. În viziunea dirijorului, vocea tenorului Marius Vlad Budoiu a fost integrată în orchestră, intervenţiile sale punctând expresiv derularea muzicală.

Dacă Ravel a fost descriptiv sonor, la Enescu tonul devine întrebător, meditativ  

Calm şi în siguranţă am traversat Oceanul şi, după pauză, am fost conduşi la ţărm unde ne aştepta Simfonia a IX-a în mi minor, op. 95 Din Lumea Nouă de A. Dvořák, o creaţie extrem de îndrăgită de public. Orchestra Academiei Naţionale Santa Cecilia a răspuns şi a colaborat perfect cu Sir Antonio Pappano. Temele muzicale, atât de cunoscute, au fost articulate firesc, fără emfază, cu o adevărată artă de etalare a unei palete extrem de nuanţate de sonorităţi. De neuitat vor rămâne coralul instrumentelor de alamă, una dintre cele mai frumoase interpretări ale solo-ul cornului englez, intervenţiile flautului, oboiului, clarinetului. 

Câtă filigranare şi tensiune în nuanţele mici a putut obţine dirijorul! Ce abilitate în alternanţa ritmurilor şi imaginilor diferitelor dansuri, în gradarea intensităţilor sonore de la pianissimo până la fortissimo, în construirea momentelor de pasaj de la o temă la cealaltă!

Ajunşi la sfâşitul călătoriei, am fost răsplătiţi cu două bisuri: Nimrod din Variaţiunile Enigma de Sir E. Elgar şi Dansul orelor din actul III al operei Gioconda de A. Pochielli.

Şi iată că, încă o dată, am fost cuceriţi de romani.