Oglindă, oglinjoară, ce văd de mă uit prin țară?

„Politica nu e de tine, ce-ți trebuie ție să faci politică, mai bine îi lași pe alții care se pricep, mai bine nu te bagi, vezi-ți de treaba ta, nu de politică!” De câte ori am auzit toți asemenea vorbe? Și mai ales, de cât de (nepermis de) multe ori, nu le-am dat crezare? Ei bine, a venit vremea ca măcar mie unuia, să mi se întrezărească neadevărul din spatele lor. Nu acum, nu anul trecut, ci dintotdeauna ar fi trebuit să am o poziție politică publică, indiferent care ar fi fost ea.

În articolul ăsta voi asculta de sfaturile unor prieteni jurnaliști cu mare experiență care îmi spuseseră că scriu binișor, dar printre cei cărora mă voi adresa pe Adevărul sunt mulți care nu au vreme, dispoziție ori chiar minte să parcurgă un text scris ca pentru o prezentare la o conferință. Așa că voi încerca să fiu cât mai scurt și la obiect.

Zilele astea este mai evident ca oricând că NU trebuia să îi lăsăm doar pe alții să facă politică. Și asta pentru că se vede, mai bine decât oricând, că au fost, în cea mai mare parte a lor, doar o turmă de incompetenți, semianalfabeți, hoți, răuvoitori și habarniști peste poate. Iar noi, pentru că nu ne-am băgat în aproape nici un fel în jocul ăsta, cu excepția câtorva proteste rare și a alegerilor din ce în ce mai puțin frecventate, le-am făcut meciurile și am ajuns în rahat, în vreme ce ei și acoliții lor s-au îmbogățit.

EXACT inactivitatea noastră, dusă până la silă, le-a permis să facă ce vor, știind că își vor trage partea cât vor putea, iar atunci când nu vor mai putea, se vor retrage, cocoțați pe movile de bani, ca să admire din vilele lor potopul.

Poate că acum, ajunși față în față cu un dezastru pe care mulți dintre noi nici nu-l pot imagina încă, ne vom da seama că “nu te băga în politică” a fost probabil cel mai prost îndemn pe care îl puteam urma.

Iar a face politică nu înseamnă neapărat aderarea la partide ca sa ajungi sus, nu înseamnă pupat dosuri pentru favoruri diverse, ci dimpotrivă, acceptarea puterii pe care o avem fiecare dintre noi de a critica, de a pune întrebări incomode, de a cere socoteală celui care te reprezintă în structurile statului, de la președinte la senatori și deputați, până la primar.

A vota este primul lucru care legitimează “mânia proletară” cu care ceri socoteală, chiar dacă cel căruia îi ceri socoteală este cel pe care l-ai votat, sau nu. Dacă a ieșit cel votat de tine, îi poți spune “băi, EU te-am pus acolo, ce naiba faci cu problema X sau Y sau Z?” Iar dacă omul în cauză NU e cel votat de tine, la fel de bine îl poți chestiona “băi, majoritatea a zis că tu trebuie să dregi X sau Y sau Z, ce dracu’ faci cu chestiunile astea?”

Pasivismul politic, oricum ar fi el motivat, le face jocurile ălora care vor să facă tâmpenii cu și pe bani noștri. Ei chiar mizează pe scârba pe care ne-o produc, pentru că, odată rămași mai puțini votanți, ei au de făcut mai puține eforturi de a prosti lumea. Practic, cu cât votanții sunt mai puțini, cu atât cresc șansele să poți manevra publicul așa cum vrei.

Pe 18 mai, mai mult decât oricând, sper ca ai mei conaționali să poată scăpa de dolce far niente, de sila cu care și eu mă lupt adesea, de sentimentul inutilității. Politicienii, în marea lor majoritate până acum, au cultivat cu atenție sporită sentimental că nu valorăm nimic. ASTA este păcăleala supremă, pentru că în momentul în care oamenii încep să nu mai creadă în puterea pe care o au în număr mare, ei chiar încep să o piardă.

Puterea ESTE a poporului, dar dacă poporul nu o dorește, se vor găsi repede alți “binefăcători” care să se “sacrifice pentru binele tuturor”. De asta zic că este acum nevoie, probabil mai mult decât oricând în istoria post-89, să ne scuturăm de grelele poveri de tipul “votul meu nu contează” și să înțelegem că dacă NOI, cetățenii, suntem mulți atunci când votăm, abia atunci alegerea drumului țării este cu adevărat a noastră.

Și nu am scris “noi, cetățenii de rând” pentru că TOȚI, de la președinte la ultimul șomer, suntem doar cetățeni de rând, în primă instanță. Omul de seamă nu este cel care urlă cel mai tare, ci cel ale cărui fapte sunt cu adevărat mărețe. Doar că din ăștia se nasc doar câțiva la un secol.

PS: Săptămâna viitoare voi scrie și de ce votez cu Nicușor Dan și de ce nu am cum să îi urăsc pe cei care nu votează cu el.