Video Porțile de Fier I, colosul energetic al României care a schimbat fața Dunării. Cum a fost construit

Sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I a intrat în funcțiune în mai 1972 și, la 54 de ani de la inaugurare, a rămas cel mai important producător de energie hidro din România, cu o putere instalată de peste 2.200 MW. Construcția sa a adus schimbări ample în regiunea dunăreană.

Au trecut 54 de ani de la inaugurarea Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I, care cuprinde una dintre cele mai mari hidrocentrale din Europa. Hidrocentrala Porțile de Fier I a fost construită în anii ’60, printr-un proiect comun al României și al fostei Iugoslavii.

„Construcția Sistemului Porțile de Fier I a început la data de 7 septembrie 1964, odată cu inaugurarea oficială a șantierului. Primul obiectiv pus în funcțiune pe partea română a fost ecluza, la data de 14 august 1969. Agregatele din centrală au fost puse în funcțiune: primul la data de 14 august 1970, iar ultimul în decembrie 1971. Inaugurarea oficială a obiectivului s-a făcut la data de 16 mai 1972”, arată Hidroelectrica.

Cea mai mare hidrocentrală din România

Barajul de pe Dunăre și hidrocentrala au fost construite în anii ’60, între localitățile Gura Văii, din România, și Sip, din Serbia, și sunt componentele principale ale Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier.

„Obiectivul este simetric față de axa Dunării și este compus din două centrale hidroelectrice cu câte șase hidroagregate cu turbine Kaplan de mare capacitate, două ecluze cu dimensiuni de 310 m x 34 m — câte una pentru fiecare parte — și un baraj deversor cu 14 câmpuri deversoare, câte șapte pentru fiecare parte. Centrala Hidroelectrică de la Porțile de Fier I are, după retehnologizare, o producție de energie electrică anuală de proiect de 5.241.000 MWh în anul mediu hidrologic, ceea ce reprezintă circa 10 la sută din producția la nivel național. În plus, centrala asigură aproape jumătate din serviciile tehnologice de sistem din România”, notează Hidroelectrica.

Barajul de la Gura Văii, o suburbie a municipiului Drobeta-Turnu Severin, traversează fluviul Dunărea la kilometrul fluvial 943, în zona cunoscută din Antichitate sub numele de Porțile de Fier sau „Cataracte”, un sector dificil pentru navigație. Construcția are o lungime totală de aproximativ 1.278 de metri și o înălțime de circa 60 de metri, iar lacul de acumulare creat în amonte se întinde pe o suprafață de peste 100 de kilometri pătrați.

Pe lângă rolul în producerea de energie electrică, amenajarea de la Porțile de Fier I a vizat îmbunătățirea navigației pe Dunăre, regularizarea nivelului apei și prevenirea inundațiilor în Câmpia Dunării. Prin dimensiunile și puterea lor instalată, agregatele din centrale și ecluzele au fost printre cele mai mari de acest tip din lume.

Proiect așteptat de mai multe decenii

Construirea hidrocentralei de la Porțile de Fier I a fost cel mai ambițios proiect de exploatare a potențialului hidroenergetic al Dunării, dar și de îmbunătățire a navigației și de control al inundațiilor cauzate de fluviu. Proiectul pentru amenajarea hidroenergetică și de navigație a fost elaborat în anii ’50, însă planurile unor hidrocentrale pe Dunăre sunt mult mai vechi.

Romanii au amenajat, în primii ani ai secolului al II-lea, un canal de navigație la Porțile de Fier, iar în secolul al XIX-lea, în aceeași zonă a cataractelor, au avut loc lucrări de regularizare. După 1918, mai mulți profesori și ingineri maghiari, cehi, iugoslavi și români au realizat studii hidrologice, geologice și energetice în sectorul Porților de Fier, însă fără sprijinul guvernelor vremii.

Cercetările au continuat și în deceniile următoare. În anii ’30 și ’40, specialiștii români au analizat mai multe soluții de amenajare a Dunării, cu una, două sau trei centrale hidroelectrice în trepte. În timp, varianta cu o singură centrală mare la Porțile de Fier a fost considerată cea mai avantajoasă economic și a stat la baza proiectului româno-iugoslav realizat câteva decenii mai târziu.

În anii ’30, inginerul Dorin Pavel, considerat „părintele hidroenergeticii românești”, a elaborat un amplu plan de amenajare a apelor României, care includea sute de uzine hidroelectrice proiectate, inclusiv pe Dunăre. Studiile sale au influențat proiectarea hidroenergetică din deceniile următoare.

Ce a însemnat Porțile de Fier pentru România

În 1956, Dorin Pavel prezenta deja importanța economică a viitorului proiect româno-iugoslav de la Porțile de Fier.

„Dunărea va deveni în curând artera principală a unui vast sistem de navigație care va lega Marea Neagră cu Oceanul Atlantic, cu Marea Baltică și Marea Mediterană, iar prin Marea Neagră, cu vasta rețea de navigație a Uniunii Sovietice. Amenajările proiectate la Porțile de Fier vor spori traficul total, în ambele sensuri ale Dunării, la 60–80 de milioane de tone anual, adică de zece ori traficul actual. Vasele maritime vor putea naviga în susul Dunării până la Belgrad”, arăta inginerul.

Dorin Pavel susținea că amenajările de pe Dunăre urmau să aducă și alte beneficii economice: realizarea unor sisteme de irigații, de protecție împotriva inundațiilor și transformarea unor terenuri mlăștinoase în suprafețe cultivabile, pe milioane de hectare din țările dunărene.

„Pe lângă utilizările hidroameliorațiilor și navigației, mai intervine captarea uriașelor energii hidraulice, apoi alimentarea cu apă a orașelor, satelor și industriilor, valorificările piscicole, ale stufului și ale altor bogății naturale ale bazinului Dunării. Astfel, se vor crea condiții favorabile pentru dezvoltarea unor noi industrii electrosiderurgice, metalurgice, electrochimice și alimentare de-a lungul Dunării”, adăuga inginerul.

Însă printre cele mai importante beneficii ale amenajării, invocate de inginer, era potențialul hidroenergetic al sectorului Porțile de Fier. Între Baziaș și Turnu Severin, Dunărea străbate, pe 141 de kilometri, defileul săpat între Carpații Meridionali și Balcanii Apuseni, având o diferență de nivel de 36 de metri și un debit mediu de 5.460 de metri cubi pe secundă.

„Din aceasta rezultă o putere medie de 1.680.000 kW — 2,3 milioane cai-putere — și o energie de 14,7 miliarde kWh/an”, nota Dorin Pavel.

În anii ’50, amenajarea de la Porțile de Fier a fost propusă în mai multe variante, cu una sau două uzine, cu instalații de diferite dimensiuni și capacități. Toate aveau ca scop asigurarea energiei electrice pentru cele două țări, dezvoltarea traficului naval, a sistemelor de irigații și a industriei, atenuarea inundațiilor și crearea unor noi stațiuni turistice, arăta specialistul.

Zece mii de oameni mobilizați pe șantierele de pe Dunăre

Memoriul tehnic al proiectului a fost finalizat în 1960, iar în toamna anului 1964 au început primele lucrări. Două șantiere au fost deschise: unul pe malul sârbesc al Dunării, la Sip, iar celălalt pe malul românesc, la Gura Văii, localități unite la început printr-un pod provizoriu.

„Mai mult de 10.000 de constructori și montori din toate județele țării au înscrise în carnetele de muncă însemnele Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier”, informa presa vremii, în 1972, la finalizarea lucrărilor.

În primii patru ani de la începerea lucrărilor de la Porțile de Fier I au fost construite ecluzele, cele două centrale electrice și trei câmpuri deversoare, timp în care fluviul și-a continuat cursul pe mijloc. În a doua fază de construcție, începută în 1968, zona de mijloc a fluviului a fost izolată, pentru a putea fi construite celelalte guri deversoare.

„Pe șantier nu era greu, dar se muncea mult. Programul era iarna de 8 ore, iar vara de 10 ore. Dacă stăteai peste 10 ore, însemna că făceai ore suplimentare, adică se lucra și 12, 14, chiar 16 ore uneori. Pentru acestea primeai bani în plus, care se adunau la lichidare. Așa era pe vremea lui Ceaușescu și a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Erau însă boli profesionale, iar mulți au avut de suferit. Din cauza vibrațiilor și a zgomotului de la turbină îți putea dispărea auzul, îți amorțeau mâinile, sistemul nervos era afectat de inducția magnetică. Eu, când am ieșit la pensie, am ieșit sănătos. Dar cu timpul nu mai găsești oameni perfect sănătoși”, își amintea Gicu, un localnic din Gura Văii, care a muncit la construcția hidrocentralei.

Localități înghițite de ape, noua Orșova și coloniile muncitorești

Mii de oameni au fost strămutați din zonă, pentru că, odată cu creșterea nivelului Dunării, au fost inundate mai multe localități: Gura Văii, Orșova, Eșelnița, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tisovița, Plavișevița, dar și insula Ada-Kaleh, dispărută pentru totdeauna sub ape.

La mijlocul anilor ’60, vechiul oraș Orșova din Mehedinți, locuit la acea vreme de vreo 5.000 de oameni, a fost evacuat. Cei mai mulți dintre ei au fost strămutați în noul oraș Orșova, construit pe malul Dunării, la circa trei kilometri de vechea vatră a localității, în perioada 1966–1971, și la 25 de kilometri de Drobeta-Turnu Severin. Tot atunci au fost construite portul, gara și șantierul naval Orșova.

Tot atunci, pe malurile Dunării au apărut colonii muncitorești și cartiere care aveau să îi găzduiască pe cei peste 10.000 de muncitori și militari folosiți pe șantierul de pe Dunăre. Cei mai mulți erau concentrați în zona localității Gura Văii, unde funcționau unități militare și colonia de barăci și blocuri, înșirate pe valea îngustă a Jidoșniței și de-a lungul căii ferate Orșova - Drobeta Turnu Severin.

„În Gura Văii, toate casele care erau mai jos de vechea cale ferată au fost demolate, pentru că urmau să ajungă sub Dunăre. Pentru localnici au fost construite case pe deal, iar deasupra lor, cea mai frumoasă dintre ele, Casa de oaspeți a lui Ceaușescu, locul unde acesta se odihnea când venea în inspecție la baraj”, își amintește Gicu.

Căi de navigație, drumuri și căi ferate noi

În jurul șantierului uriaș de la Porțile de Fier, întreaga zonă a trecut prin transformări ample.

În vara anului 1969 a fost dată în exploatare prima ecluză de la Porțile de Fier, astfel că problemele de navigație întâmpinate de vasele mari pe cel mai dificil sector al Dunării au fost rezolvate.

„În 3 august 1969 s-a dat cale liberă primelor nave fluviale prin ecluza de pe malul românesc. Imensul culoar din oțel și beton se întinde pe 700 metri și are o lățime de 34 metri. Ea este echipată cu cea mai mare poartă plană cunoscută în construcțiile hidrotehnice din lume, în greutate de 1.050 tone, puternice servomotoare, vane-segment ce lucrează la presiuni foarte ridicate și cu alte utilaje concepute și realizate, în cea mai mare parte, de către întreprinderi ale industriei noastre constructoare de mașini”, informau ziarele epocii.

La sfârșitul anilor ’60 au fost finalizate lucrările la noua cale ferată dintre Drobeta-Turnu Severin și Topleț și la sectorul DN 6 de circa 17 kilometri dintre Orșova și Drobeta-Turnu Severin.

„Începută în 1965, odată cu construcția noii căi ferate Turnu-Severin–Orșova, șoseaua, lungă de 16,5 kilometri, a străbătut numeroase piscuri și văi, paralele cu Cazanele Dunării, de la Tr. Severin la Orșova. Șoseaua a cărei panglică de inaugurare a fost tăiată e un drum săpat în stâncă, deasupra Dunării. Pentru acest drum cu două benzi de circulație au fost construite 36 de poduri, viaducte și podețe, două tuneluri și au fost zidiți 7 kilometri de ziduri speciale de sprijin. O premieră în țară o reprezintă construirea celor două tuneluri cu câte două benzi de circulație și a viaductului peste râul Cerna, ridicat prin sistemul consolă”, informa presa vremii, în 1969.

Generatoare construite în uzinele românești

Primul generator al centralei a fost pus în funcțiune în august 1970, iar următoarele două până la sfârșitul aceluiași an, celelalte trei agregate din partea românească fiind realizate până în 1972.

„Centrala dispune în prezent de 6 hidrogeneratoare care însumează o putere totală de 1.050 MW — trei dintre ele purtând emblemele de fabricație ale Uzinei Constructoare de Mașini din Reșița, Uzinei de Mașini Grele București, Uzinei „Electroputere” Craiova și ale altor întreprinderi”, informa Scînteia în 1972.

Presa vremii amintea atunci că lucrările au fost finalizate înainte de teermen, iar constructorii ar fi mutat cantități de pământ și piatră comparabile cu cele necesare ridicării a patru baraje de mărimea celui de la Vidra, au turnat volume uriașe de beton și au montat zeci de mii de tone de utilaje, transformând complet vecea înfățișare a locurilor de pe malurile Dunării.

După finalizarea proiectului de la Porțile de Fier I, numeroși muncitori au părăsit localitatea de la marginea orașului Drobeta-Turnu Severin. Mulți dintre ei au fost trimiși pe șantierul hidrocentralei Porțile de Fier II, construită în anii ’79 pe Insula Ostrovul Mare de pe Dunăre, aflată la 50 de kilometri de Drobeta Turnu Severin. Aici lucrările au început în 1977, iar cele 16 agregate ale sale au fost puse în funcțiune în perioada 1984–1986.