"Dictatoarea" lumii

În lupta globală împotriva terorismului, Statele Unite au devenit vârf de lance, fiind deseori criticate pentru starea conflictuală provocată de "operaţiunile preventive". În spatele

În lupta globală împotriva terorismului, Statele Unite au devenit vârf de lance, fiind deseori criticate pentru starea conflictuală provocată de "operaţiunile preventive". În spatele politicii externe agresive a Administraţiei Bush stă o femeie: Condoleeza Rice.

Condoleezza s-a născut la 14 noiembrie 1954, în Sud, în timpul când Ku Klux Klan făcea legea. A fost botezată după indicaţia de partitură "con dolcezza", muzica fiind la mare rang în familia sa. Deseori era singura modalitate de a lupta cu nedreptăţile zilnice. Nu era uşor pentru o familie de negri să trăiască în Birmingham, Alabama, unde în anii '50 şi '60 era focarul luptei pentru segregare. Foarte târziu, mişcările pentru drepturile civile au reuşit să schimbe mentalitatea oamenilor şi negrii să nutrească speranţa unui trai decent.

Cum a reuşit această fată firavă să devină prima negresă numită secretar de stat, despre care americanii spun că este singura femeie care are "tot ce-i trebuie" să devină chiar preşedinte al SUA? Prin tenacitate şi o seriozitate moştenite de la bunici şi părinţi, hotărâţi să trăiască liberi şi respectaţi în ţara în care strămoşii lor au fost aduşi ca sclavi şi puşi la muncă precum vitele de povară.

Antonia Felix, în reportajul "Condi: fata care a spart gheaţa", publicat în "Sunday Times", a aflat cine a fost cea care a tras familia Rice înainte, ca o locomotivă ce urcă o pantă abruptă şi riscantă: străbunica Julia, fiică a stăpânului unei plantaţii de bumbac din Alabama cu una dintre sclave. Julia primise o spoială de educaţie, învăţând să scrie şi să citească. În 1867 şi-a câştigat libertatea ascunzând caii stăpânului de soldaţii unionişti care prăduiau tot ce întâlneau. După încheierea războiului civil, Julia s-a căsătorit cu un fost sclav cu care a avut nouă copii. S-a ocupat de educaţia lor îndeaproape şi i-a îndemnat permanent să-şi depăşească limitele. I-a învăţat să lupte pentru drepturile lor şi să nu se lase îngenuncheaţi.

Toţi copiii Juliei au dezvoltat un cult pentru educaţie. În familia Condoleezzei erau numeroşi membri care, cu preţul multor umilinţe, aveau studii superioare şi ajunseseră profesori, avocaţi, pastori. Tatăl ei, John Rice, era predicator şi profesor, iar mama, Angelena, profesoară. Amândoi erau membri ai unei organizaţii care milita pentru dreptul la studii al copiilor de culoare. Casa lor era în Titusville, un cartier al clasei de mijloc de culoare din Birmingham, un mediu restrictiv, unde Condi a crescut mai ferită de discriminările de "dincolo". A luat lecţii de muzică, balet, limbi străine, patinaj artistic şi avea ore de citit. Mult citit, tot ce era valoros şi necesar să ştie un cetăţean american puternic şi hotărât să ajungă în vârful ierarhiei.

Părinţii, aşa cum fuseseră învăţaţi, au crescut-o să fie cea mai bună. Pentru ei nu exista "suficient". Ei ştiau că un copil de culoare trebuie să fie de două, de trei ori mai bun decât unul alb ca să fie admis în învăţământul superior. Cât timp Condi a învăţat în Titusville, nu şi-a dat seama de acest lucru, pentru că era o comunitate restrânsă, unde toţi copiii erau învăţaţi aceleaşi principii. Connie, o verişoară a Condoleezzei, îşi amintea cum toţi copiii clanului Rice erau împinşi să exceleze şi li se repeta întruna că "dacă sunteţi mediocri, nu contaţi, pentru că sunteţi negri".

"Când a început clasa întâi, putea să-şi deschi dă un birou de avocatură sau un business"

Condi ştia să scrie, să citescă, să cânte la pian încă înainte de a merge în clasa întâi. "Trăiam într-un mediu controlat, unde copiii îşi împărţeau timpul între lecţii, educaţie suplimentară şi biserică", îşi amintea Condoleezza. "Străbunica, bunica şi mama aveau un cult pentru muzică, aşa că am luat lecţii de pian de la 3 ani. Şi nu erau lecţii ca pentru domnişoare, ci pentru performanţă, cu ore întregi de exersări.

Dar a meritat". La 4 ani a susţinut primul ei recital. La vârsta de 5 ani avea un atestat de limbă franceză şi era cu lecţiile de cultură generală la nivelul clasei a doua. Cum nu a fost primită la şcoală pentru că era prea mică, mama ei i-a predat acasă pentru clasele superioare, iar lecţiile predate de mama ei erau mult mai riguroase decât cele de la şcoală.

Disciplină de fier, depăşirea limitelor, excelarea în orice domeniu de interes! Acestea erau canoanele familiei Rice. "Copiii Rice nu se jucau", îşi amintea o vecină. "Aveau ore, pauză de masă, ore iar". Angelena credea că fata ei este foarte dăruită de natură, de aceea o presa. "Fata mea e un geniu", spunea ea rudelor.

Ca să demonstreze acest lucru o dusese să-i facă un test de inteligenţă la Southern University, în Baton Rouge, în urma căruia reieşise că fata era dotată, o ducea creierul, aşa că părinţii au pompat în continuare. "După ce o aşteptam ore întregi să-şi termine lecţiile şi să exerseze partiturile, Condi ieşea afară cu părinţii ei şi se jucau împreună", povesteşte o fostă vecină, de vârsta lui Condi, care, neavând cu cine se juca, stătea ore întregi sub geamurile familiei Rice ascultând Beethoven şi Mozart, în speranţa că va ieşi şi Condi afară.

Dar părinţii îi umpleau tot timpul. "La şase ani, când a început clasa întâi", îşi aminteşte o fostă colegă, "putea tot atât de bine să-şi deschidă un birou de avocatură sau un business, atât era de înaintată ca şi cunoştinţe". Poate de aceea Condi a tras o plictiseală cumplită în şcoala primară, fiind în permanenţă cu trei ani înaintea clasei, iar profesoarele o certau mereu că nu e atentă când o vedeau cu privirea pierdută în gol.

Ca să-i treacă plictisul, părinţii au înscris-o la toate cluburile cărţii din cartier. Wrong! "Habar n-am ce este acela citit recreaţional", mărturisea Condi cu oarecare reproş. "Dacă iau o carte, o studiez cu pixul în mână, fac corecturi, adnotări, de parcă aş fi lector de carte".

În cuşca leilor

În tot acest timp de educaţie spartană instituită de mama sa, Condi s-a apropiat foarte mult de tată, un om jovial şi mai relaxat. Era antrenor de fotbal american şi făcuse o pasiune pentru istoria acestui sport. Condi ştia că tatăl ei îşi dorise un băiat să aibă cu cine împărtăşi pasiunea pentru fotbal, aşa că s-a străduit să înveţe totul şi în acest domeniu. Chiar luase hotărârea să se mărite cu un fotbalist, ca să-l bucure pe tatăl său. În facultate, a avut o astfel de relaţie, cu care ocazie a realizat că fotbaliştii nu prea au timp pentru "investiţii intelectuale" aşa că a renunţat la ideea sa cu măritişul. De fapt, cu măritişul, în general.

Pentru că tot pregătind-o să devină mult peste "cea mai", mama pierduse din vedere că n-o s-o mai ajungă nimeni din urmă. Părinţii ei n-au dorit altceva decât ca fata lor să se descurce în viaţă. Ca să fie sigură de acest lucru, mama a mai supus-o încă unui tratament sever. O muta la diverse şcoli, ca să nu se obişnuiască profesorii cu ea şi ea cu profesorii şi să o lase mai moale cu învăţatul. Condi a fost nevoită mereu să-şi demonstreze cunoştinţele, să-şi dovedească seriozitatea, să lupte pentru locul întâi. Aşa cum erau condiţiile în adevărata societate, cea condusă de albi.

A fost poate cea mai bună strategie pentru Condi, strategie care a scos-o din comunitatea protejată din Titusville şi a aruncat-o în cuşca leilor. A răzbit! Era o mare diferenţă între bunicii ei, crescuţi în mediul segregaţionist al "legilor lui Jim Crow" - un nume dat aiurea setului de legi aplicate în Sud -, conform cărora negrii şi albii puteau trăi "egali, dar separaţi", având acces la serviciile publice doar pe "culoarea" care le permitea acest lucru.

În cartierul Titusville, nu erau predate "regulile Crow" nici măcar ca istorie. Astfel, Condi n-a înţeles multă vreme de ce copiii de culoare nu au avut voie să meargă la un spectacol de circ mult mediatizat care urma să se desfăşoare mai multe zile în parcul Kiddieland din oraş. De fapt, o zi fusese programată pentru negri, dar comunitatea din Titusville a hotărât să nu beneficieze de ea. Apoi a observat că, oricât de obositor era drumul din Alabama la Washington D.C., nu se opreau să doarmă la niciun motel şi nu puteau intra să mănânce în vreun restaurant. Abia în 1963 i s-a explicat de ce, când mişcările pentru drepturile civile au organizat marşuri în Alabama, la care au participat mii de copii de şcoală.

"Bombingham", iadul pentru negri

Şeful poliţiei din Birmingham, membru al grupării rasiste Ku Klux Klan, a pus câinii şi jeturile de apă pe copiii demonstranţi, fapt ce l-a determinat pe J.F. Kennedy să urgenteze adoptarea Legii Drepturilor Civile. Au urmat evenimente care au şocat America. La 15 septembrie 1963, o bombă a explodat la Biserica Baptistă din Birmingham, ucigând patru fete şi rănind alţi copii şi adulţi. Explozia a fost resimţită în tot oraşul. Una dintre prietenele Condoleezzei a fost ucisă în acea explozie. Ku Klux Klan a continuat dând foc caselor familiilor de negri care se mutau în cartierele albilor. În acea perioadă, oraşul fusese poreclit "Bombingham" şi era iadul pe pământ pentru populaţia de culoare. Negrii, la rândul lor, formaseră patrule înarmate pentru a-şi păzi casele pe timp de noapte când se petreceau atacurile Ku Klux Klan.

Obligată de evenimente să stea mai mult acasă, Condi şi-a găsit liniştea cântând la pian. Legea Drepturilor Civile a intrat în vigoare abia în 1964. Atunci s-a dus şi familia Rice prima dată la un restaurant care fusese exclusiv al albilor. "Când am intrat", îşi aminteşte Condoleezza Rice, "toată lumea a încetat să mănânce şi toţi ne-au privit câteva minute, dar apoi nu ne-au mai luat în seamă".

Totuşi, bătălia nu se terminase. A continuat mult mai parşiv, cu "amabilitate", dar cu servicii publice execrabile şi umilitoare. "Legile pot fi aplicabile doar dacă mentalitatea oamenilor este pregătită să le accepte, şi asta se face doar prin educaţie", a concluzionat Condoleezza un principiu pe care l-a vrut aplicabil în toată cariera ei diplomatică. Condi a continuat studiile în Denver acumulând punctele necesare admiterii la universitate încă de la vârsta de 15 ani.

Iniţial a studiat muzica, nutrind să devină pianistă profesionistă, dar a întâlnit copii superdotaţi în faţa cărora şi-a recunoscut mediocritatea, deşi susţinuse un concert cu Orchestra Filarmonică din Denver, ca urmare a unui concurs de pian câştigat. Însă credea că va fi pe locul doi printre aşii pianului şi nu fusese educată să concureze pentru un astfel de loc. "Decât să ajung pianistă de baruri, mai bine m-am orientat spre o altă carieră", a declarat Condi.

Politica sovietică, prima dragoste

Aşa a intrat la cursurile de politică internaţională cu profesorul Josef Korbel, tatăl Madeleinei Albright, prima femeie care a devenit secretar american de stat (ministru de externe). De la început a simţit o atracţie pentru politica sovietică: "Nu pot explica de ce. A fost ca prima dragoste!", mărturisea Condi. Probabil pentru că ea pricepuse cel mai bine îndemnul lui Lenin: "Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi!".

Isteţimea ei l-a determinat pe Korbel, care, personal, nu credea în abilitatea femeilor pentru politică externă, să-i sugereze să urmeze Facultatea de Ştiinţe Politice. Tatăl Condoleezzei a fost cel care s-a îndoit mai tare, spunând ceea ce nu credea că o să spună vreodată: "Negrii nu sunt pentru ştiinţe politice". Însă Korbel ştia să recunoască o valoare, chiar dacă era împotriva propriilor convingeri. La 19 ani, Condi absolvea "cum laudae" Ştiinţele Politice.

Ironia sorţii, Korbel nu a trăit să vadă că a avut fler. El a murit înainte ca fiica lui să devină prima femeie secretar de stat şi mult înainte ca prima femeie de culoare, Condoleezza Rice, să ocupe această înaltă funcţie. La 26 de ani, Condi absolvise Stanford şi i se oferise postul de profesor la reputatul institut, precum şi un loc în consiliul administrativ, fiind prima femeie care reuşise această performanţă.

Ascensiune spre Casa Albă

Opţiunea familiei pentru partidul republican a apărut tot în urma unei demonstraţii de rasism: când tatăl Condoleezzei a vrut să se înscrie în partidul democrat, un deştept de la registratură l-a pus să ghicească câte boabe de fasole se aflau într-un borcan, dintr-o singură privire. Familia Rice n-a mai crezut de atunci în sloganurile democraţilor şi au optat pentru republicani, cărora le-au rămas loiali. A fost şansa ei să fie descoperită de Brent Scowcroft, fostul consilier al Casei Albe pe probleme de securitate naţională.

Era în 1987, perioada de încălzire a relaţiilor americano-sovietice, când Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov voiau să pună capăt războiului rece. Scowcroft era invitat la un dineu în Stanford, la care participau mulţi specialişti în politică externă. La un moment dat, s-a băgat în vorbă şi dr. Condoleezza Rice, specialistă în politica URSS. Pe lângă vorbăria de până atunci, Condi a punctat rece şi la obiect în ce domenii se poate coopera cu sovieticii şi unde americanii nu se pot băga.

Lui Scowcroft i-a plăcut analiza ei rece şi, când George Bush i-a propus să rămână consilier pe probleme de securitate naţională, în 1988, a sunat-o pe Condi şi i-a propus postul de director al departamentului de relaţii cu URSS din cadrul Consiliului Naţional de Securitate. În această calitate, trebuia să-l informeze pe preşedinte de toate schimbările în politica URSS şi din ţările blocului sovietic. Ea a reuşit să-şi depăşească atribuţiile şi să devină o prietenă constantă a clanului Bush. 12 ani mai târziu, când George W. Bush a câştigat alegerile, ea a devenit omul cel mai important din stafful preşedintelui.

În fruntea "clubului de băieţi"

Pe George W. Bush l-a făcut KO abia în 1995, când, aflată în vizită la fostul ei şef, Bush senior, a văzut colecţia fiului de mingi de baseball, printre care una cu semnătura lui Willie Mays, un erou venerat de fani, care fusese elevul mamei lui Condi în Birmingham. Condi i-a povestit o mulţime de năzdrăvănii ale lui Mays, iar Bush junior, pe atunci guvernator de Texas, s-a simţit atras de femeia teribilă care vorbea de baseball şi de politică externă cu aceeaşi uşurinţă. În 1998, George W. Bush, hotărât să candideze la preşedinţie, a luat-o în stafful său pentru a-i desface iţele politicii externe, un capitol la care era deficitar.

Nicio altă persoană poate n-ar fi avut răbdarea să-i explice atât de clar şi concis problemele de politică externă, într-un mod atât de plăcut, adică în sala de fitness, pe terenul de tenis, la pescuit, în clipe de relaxare pe care Condi ştia să le transforme în ore de "meditaţie" pentru un elev cu multe lacune în acest domeniu. Şi a reuşit, după cum sună multe critici la adresa ei, să-l facă să se bazeze total pe puterea ei de decizie în politică externă, decizii care au avut de prea multe ori rolul unui vulcan devastator pentru viitorul relaţiilor diplomatice americane.

"Vulcan" era şi numele ales de ea pentru grupul de consilieri de politică externă pe care-i coordona:" Richard Armitage, Robert Zoellick, Paul Wolfowitz, Robert Blackwill şi Richard Perle, toţi membri ai unui "club de băieţi" exclusivist, pe care Condi se străduia din răsputeri să-l "încalece", după cum puncta Ivo Daalder, fost consilier pe probleme de securitate naţională.

În cartea "The Confidante. Condoleezza Rice and the Creation of the Bush Legacy", Glenn Kessler, corespondent la "Washington Post", a făcut o analiză la rece a ascensiunii politice a Condoleezzei, uneori cu erori de judecată, alteori cu umilinţe publice aduse de oficiali străini, deseori având de luptat pentru opiniile ei cu "veteranii" şi răspunzând în primul rând pentru eşecurile tuturor.

Când Bush a propus-o pe Condoleezza Rice pentru postul de secretar de stat, în noiembrie 2004, s-a stârnit furtună printre senatori. Condi a avut cele mai multe voturi împotrivă, dintre toţi secretarii de stat, ca sancţiune pentru dezastrul din Irak. În general, este aspru criticată pentru că duce "o politică externă lipsită de o viziune unitară şi coerentă, cu consecinţe catastrofale pentru următorii ani", după cum o cataloga Zbigniew Brzezinski, consilier prezidenţial pentru securitate naţională între anii 1977-1981.

Mulţi o consideră o femeie genială. Pentru aceştia, Condi are un singur răspuns: "În calitate de profesor la Stanford am văzut multe genii. Vă asigur că eu nu sunt". Pentru cei care o discreditează are un răspuns pe care doar strategii fotbalului american, atât de drag ei, îl pot înţelege: "Sunt doar un component al liniei ofensive. Pot alege să pasez mingea primită de la centru sau să dau lovitura".