Cum a devenit cel mai apropiat consilier al Angelei Merkel criticul ei cel mai dur

Jens Weidmann, noul preşedinte al băncii centrale germane, a fost unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai Angelei Merkel, cancelarul Germaniei. Acum, el a devenit unul dintre cei mai duri critici ai acesteia, din cauza acţiunilor sale vizavi de criza din Europa.

Angela Merkel a fost foarte dezamăgită atunci când Axel Weber, fostul guvernator al băncii centrale a Germaniei şi membru al Consiliului Guvernator al Băncii Centrale Europene (BCE), a demisionat. Situaţia era agravată de faptul că Weber era considerat deja succesorul actualului preşedinte al BCE, Jean-Claude Trichet, al cărui mandat se încheie în octombrie.

Weber a declarat deschis că a demisionat din cauza politicilor BCE, care menţinea măsurile extraordinare introduse în timpul crizei pentru a ajuta statele cu probleme. Mai exact, şeful băncii centrale germane era nemulţumit de faptul că BCE continuă să cumpere masiv obligaţiuni guvernamentale ale statelor din zona euro considerate riscante. Luna trecută, un alt neamţ – Juergen Stark – a demisionat de la BCE (din funcţia de economist-şef al instituţiei) din aceeaşi cauză.

Acum, cel care l-a înlocuit pe Weber este la fel de nemulţumit precum predecesorul său faţă de politicile BCE şi câştigă din ce în ce mai mulţi aliaţi, transmite publicaţia germană „Der Spiegel“.

Jens Weidmann şi Wolfang Schauble

Jens Weidmann ştia ce se va întâmpla, însă trebuia să facă gluma oricum. Îşi datora asta ca noul şef al băncii centrale a Germaniei. „Aţi lăsat aşa mult loc între noi în mod intenţionat?“, îl întreabă el pe ministrul de Finanţe Wolfgang Schauble cu un zâmbet. Într-adevăr, podiumul care fusese ridicat pentru conferinţa de presă comună care a avut loc vinerea trecută la Washington chiar avea dimensiuni generoase, lăsând loc pentru alte două sau chiar trei persoane între cei doi.

Schauble a examinat distanţa dintre ei. Apoi a răspuns, cu un zâmbet forţat: „Am făcut asta datorită independenţei dumneavoastră“.

Unul dintre cei mai aprigi adversari ai lui Merkel

Timp de cinci ani, Weidmann a fost consilierul pe teme economice al cancelarului Angela Merkel. În acea perioadă, el i-a fost loial. Însă acum, în noul său rol dw preşedinte al Bundesbank (banca centrală a Germaniei), a devenit unul dintre cei mai aprigi adversari ai acesteia. Weidmann a criticat decizii legate de planul de salvare a Europei, numindu-le „inconsistente“ şi „foarte riscante“. Le-a cerut politicienilor de la Berlin să-şi schimbe poziţiile şi a promovat principiile Bundesbank în ceea ce priveşte stabilitatea. Toate aceste acţiuni îl pun în opoziţie directă cu oficiali înalţi de la BCE.

În spatele faţadei de sticlă a sediului BCE din Frankfurt, o luptă aprigă despre principiile fundamentale mocneşte de luni întregi. Jean-Claude Trichet, preşedintele BCE, şi majoritatea colegilor săi sunt dispuşi să fugă în ajutorul miniştrilor de Finanţe din statele comunitare cu probleme şi să efectueze achiziţii masive de obligaţiuni guvernamentale ale ţărilor îndatorate din zona euro, cum ar fi Grecia, Portugalia sau Italia.

În ceea ce-l priveşte, Weidmann se opune cu fermitate acestor măsuri. El crede că acestea sunt, de fapt, o formă inacceptabilă de finanţare a statelor prin ceea ce înseamnă în realitate tipărire de bani. Mai mult, el a ajuns să-şi asume rolul de ultimă redută a stabilităţii financiare.
 
Opiniile sale erau împărtăşite de predecesorul său, Axel Weber, şi de fostul economist-şef al BCE, Juergen Stark, care au demisionat amândoi pentru că partea lor de baricadă devenise din ce în ce mai pustie.

Axel Weber (stâmga) i-a înmânat o busolă lui Weidmann atunci când acesta i-a preluat funcţia

Weidmann, pe de altă parte, plănuieşte să continue lupta – iar asta în atenţia publică. El acordă interviuri şi ţine discursuri. I-a certat pe miniştrii de Finanţe din UE la cel mai recent summit, care s-a desfăşurat în oraşul polonez Wroclaw. A purtat discuţii serioase cu membrii comisiei pentru Buget din cadrul Parlamentului German.

Într-adevăr, într-o campanie fără precedent, Weidmann încearcă să strângă o majoritate în rândul membrilor Consiliului Guvernator al BCE pentru a vota readoptarea principiilor de politică monetară pe care Germania le-a promovat în mod tradiţional.

„Sper că Weidmann va avea succes“

Un guvernator de bancă centrală care să fie totodată şi cel mai aprig opozant al politicilor monetare aplicate este ceva ce rar s-a mai întâlnit în subtila şi sofisticata lume a preşedinţilor de bănci centrale, cărora le place să-şi învăluie chiar şi deciziile fundamentale într-o ceaţă de insinuări şi aluzii.

Într-adevăr, jocul pe care Weidmann l-a început este riscant. Dacă porneşte pe acest drum, BCE ar putea ieşi din cea mai gravă criză pe care a traversat-o mai puternică decât era înainte. Dacă eşuează, poziţia Bundesbank faţă de politicile monetare ar putea fi compromisă pentru vecie.

„Sper că Weidmann va avea succes“, spune Thomas Meyer, economist-şef al Deutsche Bank, cea mai mare bancă din Germania. „Însă n-aş paria pe asta“.

În mod ironic, una dintre principalele ameninţări pentru planul lui Weidmann este popularitatea de care se bucură în rândul nemţilor. El a devenit noul star al crizei euro.

La 13 septembrie, spre exemplu, Weidmann a păşit într-o sală plină până la refuz din elegantul Hotel Barceló pentru a ţine un discurs în faţa invitaţilor ASU, o asociaţie a micilor întreprinzători din Germania. Lungimea de 23 de pagini a discursului său nu a deranjat pe nimeni. Weidmann a numit bilanţul BCE „împovărat şi plin de riscuri semnificative“ pentru că instituţia a cumpărat obligaţiuni guvernamentale periculoase, adăugând că va pleda „în orice circumstanţe“ împotriva oricărei prelungiri a acestei politici.

În finalul discursului, el a subliniat că indiferent de situaţie, „cu sau fără alţii luptând alături de mine, această poziţie va rămâne“. A coborât de pe podium în aplauze furtunoase.

Stereotipul unui tehnocrat

Weidmann joacă un rol pentru care nu pare neapărat ideal. Cu un doctorat în Economie şi cărare pe mijloc, aduce mai degrabă cu stereotipul tehnocratului cu cap limpede. În rapida sa ascensiune, de la şeful unei divizii în cadrul băncii centrale a Germaniei la un post de funcţionar civil în cadrul Cancelariei, a ştiut să nu se impună pe sine şi opiniile sale cu forţa în lumina publică.
 
Zilele acestea, Weidmann este cel mai influent critic al strategiei Angelei Merkel. Schimbarea a determinat-o pe aceasta să-i urmărească de la distanţă demersurile. Merkel nu are nimic împotriva faptului că noua funcţie a lui Weidmann îl transformă în campionul principiilor tradiţionaliste. Dar asta nu înseamnă că-l va sprijini. Din contră, surse apropiate cancelarului german susţin că, la cel mai recent summit, liderii europeni au aprobat vădit măsurile BCE pe care ea le sprijină şi pe care Weidmann le critică.

 
Acest lucru îl forţează pe noul guvernator să se bazeze pe găsirea unor aliaţi în consiliul BCE care să-i consolideze poziţia. Însă acest lucru s-ar putea dovedi mai uşor decât se crede, dacă luăm în considerare neliniştea pe care a stârnit-o ultima etapă de achiziţii de obligaţiuni guvernamentale în rândul unor oficiali înalţi ai BCE.
 
La începutul lunii august, după ce cumpărase obligaţiuni suverane ale Greciei, ale Portugaliei şi ale Irlandei, BCE a decis să cumpere şi obligaţiuni italiene pentru prima dată. Măsura era menită să ajute Roma să pună pe fugă speculanţii şi să ducă în jos costurile de împrumut ale statului.
 
De atunci, arbitrii politicii monetare europene au ajuns să se teamă că îşi aruncă banii într-o gaură neagră. Într-adevăr, cu toate că a cumpărat deja obligaţiuni suverane în valoare de 150 de miliarde de euro, la orizont nu se arată nici urmă de succes. De fiecare dată când traderii lui Trichet se opresc din cumpărat, dobânzile încep să crească la loc. Alarmantă este însă şi rapiditatea cu care BCE a cumpărat obligaţiunile – la nivelul lunii martie, instituţia deţinea astfel de titluri toxice în valoare de 77 de miliarde de euro. Astfel, mecanismul care fusese gândit iniţial ca o formă de asistenţă în vremuri extraordinare a devenit subvenţionare pe termen lung.