Vis de copil

În ultimii 3 ani, sprijiniţi de una dintre cele mai cunoscute organizaţii interguvernamentale din lume, lucrăm în sute de şcoli din România. Prin activitatea noastră încercăm să sprijinim copiii din comunităţile dezavantajate să se bată cu limitele pe care le au, cu greutăţile vieţii şi cu ei înşişi în încercarea de a depăşi bariere care, de multe ori, le sunt impuse de societate.

Aproape în fiecare zi descoperim puşti care, o dată ce sunt sprijiniţi emoţional şi li se dă încredere în forţele lor, înfloresc. Le oferim mentori şi consiliere, le arătam ce „pot să devină când vor fi mari” punându-i faţă-n faţă cu oameni care au trecut exact prin aceleaşi greutăţi ca ei şi care, urmând calea pe care noi le-o propunem, au reuşit să devină avocaţi, medici, jurnalişti, poliţişti, tâmplari, electricieni sau şoferi. Le spunem că sunt buni şi frumoşi şi că avem încredere în ei, că îi considerăm „o resursă” şi că nu îi privim ca o „problemă” de care ne este ruşine sau ne simţim dezamăgiţi. Le spunem că reuşind în viaţă nu „îşi depăşesc condiţia”, ci că nu fac nimic altceva decât să muncească pentru a scoate ce e mai bun din ei, aşa cum fac toţi ceilalţi „care sunt de altă condiţie”.  Unora le dăm mici burse cât să acopere costurile abonamentului de transport către liceul cel mai apropiat, îi ducem în tabere unde lucrăm cu sufletul şi cu mintea lor arătându-le că sunt mulţi puşti ca ei si că nu sunt singuri. Le zâmbim mult şi sincer şi îi investim cu încredere şi cu responsabilităţi, valorizându-le potenţialul. Lucrăm cu părinţii şi familia lor astfel încât, din puţinul pe care îl au, să continue să-i ajute, mai mult decât o fac. Îi învăţăm să strângă din dinţi şi să meargă pe drumul dezvoltării lor profesional-academice. Îi învăţam că sunt oameni, exact ca oricare dintre noi, şi că indiferent de ce li se spune în jurul lor, merită ce-i mai bun pe lumea asta. 

Sunt din toate categoriile sociale: copii de ţărani care trudesc din greu pământul în încercarea de a-i smulge cât mai multe roadele, şi care se dovedesc totuşi insuficiente pentru întreaga lor familie, copii ai căror părinţi sunt prin Europa muncind sau exploatând orice resursă disponibilă cu speranţa ca vor putea strânge suficienţi bani încât „să vina acasă şi să taie un porc de Crăciun” sau să îşi renoveze casa, părinţi care muncesc cu ziua, care sunt şomeri sau dependenţi sociali, ortodocşi, protestanţi, musulmani, atei, romi, români sau maghiari, ardeleni sau moldoveni. Pe toţi aceştia, şi pe mulţi alţii ca ei, îi leagă un lucru: visul că ai lor copii „pot deveni oameni mari” a fost omorât!  De sistem, de conducători, de noi….. 

Am avut norocul să interacţionez cu profesori minunaţi, oameni care mi-au marcat viaţa şi unii încă o fac. Fără prezenta lor în viaţa mea aş fi fost cu siguranţă altul şi poate nu aş fi reuşit să mă ridic dacă ei nu ar fi făcut ceea ce ziceam mai sus că facem noi acum.  Sunt mulţi, si mă bucur să-i vad încă prezenţi la clasă, conştienţi de faptul că meseria lor este iubită de Dumnezeu, cel care le-a oferit posibilitatea să modeleze suflete şi caractere.  

Sunt, însă, şi pseudo-dascăli care nu au vreo legătură cu această meserie şi care zilnic „omoară” visul unor copii prin lipsa lor de profesionalism şi prin propagarea unor prejudecaţi şi discriminări. Mulţi dintre ei sunt în şcolile care produc, an de an,  analfabeţi pe banda rulantă şi justifica această realitate prin ceea ce ceilalţi (părinţi, autorităţi, ONG-uri etc.) nu fac „cum trebuie”. Ei sunt aproape perfecţi, „fac tot ceea ce pot”, „se zbat” şi ceea ce se întâmplă este din cauza părinţilor „care nu vor să-şi trimită copiii la şcoală”. Că instituţia lor cu greu poate fi numită şcoală, şi că elevii finalizează clasa a VIII-a fără să ştie să scrie sau să citească, din punctul lor de vedere este tot vina părinţilor. Ei sunt promotorii stimulentelor acordate părinţilor şi tot ei cred ca faptul ca sunt profesorii unor copii săraci este deja un efort prea mare. Sistemul din care fac parte este croit doar pentru ca ei să-şi ia salariul iar abordarea centrata pe nevoile copilului, educaţia de calitate, multiculturalitatea si echitatea sunt chestiuni ce ţin de SF.

Zilele acestea am văzut un caiet a unui copil din clasa a IV-a.  Titlul lecţiei a inspirat acest mic articol. Nu ştie să scrie şi să citească şi în aceeaşi situaţie e aproape întreaga şcoală.  Nu a fost niciodată lăsat corigent şi notele din catalog sunt bunicele. Ochii îi sclipesc când vorbeşti cu el si zâmbetul lui iţi încălzeşte sufletul. E mic, vesel şi volubil însă când îl întrebi „ce vrea să se facă când va fi mare” se întristează: „Ce-o vrea Dumnezeu, domnu’”. E conştient că nu ştie să scrie şi să citească şi ne recunoaşte asta, însă nici nu prea înţelege de ce a ajuns în această situaţie pentru că ai lui l-au trimis, zilnic, la scoală….  

Un copil cu visul „omorât” şi cu sufletul sfărâmat! Unul dintre cele zeci de mii de copii cărora le oferim „stimulente” să vină într-o şcoală care de multe nu are nicio  legătură cu şcoala…

Mai jos câteva dialoguri surprinse de noi în diverse şcoli din România, care dacă nu fi triste ar fi amuzante. În ciuda faptului ca numele sunt fictive, vă asigur de faptul că dialogurile sunt 100% autentice!

„- Cum te chemă măi copile?

- Popescu. 

- Păi şi la ce profesor înveţi tu?

- La dvs.”

                                      (profesor clasa a III-a versus elev. Dialog in semestrul 2, cu copil înscris la clasă de 3 ani)

„- Măi fato, du-te la clasa ta!

- Sunt la clasa mea. Aici învăţ. 

- Păi nu eşti la prof. C?

- Nuuu, sunt la tine!

- Prof. C, fata asta nu e la tine la clasă?

- La mine a fost anul trecut, acum e la tine!"

                                                                                                                  (noiembrie 2016, 2 profesori versus elevă)

„- Doamnă, după ce aţi plecat, au venit o grămadă de copii la şcoală! Nici nu avem loc pentru toţi!

- Păi, copiii ăştia ar trebui să vină în fiecare zi, nu-i aşa?

- Ei, ar trebui. Dar ştiţi că nu vin. Acum au venit aşa, că au auzit de aţi fost dumneavoastră.” 

(conversaţie telefonică la o zi după ce echipa noastră a plecat din comunitate)

„- Copii, luaţi un creion şi faceţi doar conturul, nu stăm acum să colorăm!

- Dar creioanele pe care vi le-am adus săptămâna trecută nu le folosiţi?

- Doamnă, eu numai pe astea le am. Nu suntem şcoală de la oraş. Ne mulţumim cu ce avem.

- Da, înţeleg, dar v-am adus creioane noi. De ce nu le folosesc copiii?

- Ei au primit rechizite la începutul anului şcolar, de la primărie. De ce le ţin acasă? Cred că noi la şcoală avem de toate?? Nu avem!

- Păi v-am adus noi! 

- Nu ştiu doamnă, eu nu am văzut. Or fi la secretariat. Oricum nu avem vreme de colorat, să facă doar conturul. Şi aşa se plictisesc repede. Un creion le ajunge.” 

(profesor versus membrul echipei noastre)

„- Doamna educatoare, a intrat câinele în şcoală!!

- Lăsaţi, că aşa mai face, nu are nimic.” 

                                                                                                               (educatoare şi câine versus membru echipă)

„- Ştiţi, de serbare, facem şi cum aţi spus dumneavoastră, cu poezii, cu cântecele….Dar facem şi un dans ţigănesc! Aşa frumos dansează fetele astea mici! Parcă toţi ţiganii au în sânge, doamnă! Şi anul trecut am făcut şi a ieşit extraordinar! Şi-au pus fuste, salbe… ca la ei, dacă vedeeeaţi…

- Pai, doamnă, ei nu poarte fuste şi nici salbe acasă şi nici în comunitate! Haideţi să promovăm şi altceva, mai puţine dansuri… în plus, e iarnă. E frig. Răcesc copiii.… nu se cade. 

- Ei lăsaţi, că pun nişte pantaloni pe sub fuste. 

- Nu facem dansuri. 

- Aaa, dar nu ziceam acum, măcar aşa.. de ziua ţiganilor, la anu’.” 

(profesori versus membru echipă)

„ - Puiu’, tu ştii să scrii?

- Nu doamna… 

- Păi cum aşa?

- Adică?!

- Păi de ce nu ştii?

- Doamnă….dar eu am fost cu vacile! Acum am venit prima oară la şcoală!

- Dar eşti clasa a IV-a! 

- Aicea m-au trimis. 

- De desenat ştii?

- N-am mai desenat până acum.”

(elev cu membru al echipei noastre)

„ - Ce caiet frumos ai! Ce scrii pe el?

- Nu scriu, doamnă, copiez de la tablă. 

- Adică scrii, nu?

- Da..dar nu ştiu să citesc. 

- Ei, cum să nu ştii? Uite ce ai scris aici, la lecţia „……..”?

- Doamna, nu ştiu să citesc. Nici să scriu. Eu doar am copiat de la tablă.”

                                                                                                                  (elev clasa a IV-a versus membru echipă)

„-  Te cheamă Popescu?

- Da. 

- Sau te cheamă Vasilescu?

- Da. 

- Domnule profesor, care e numele de familie al copilului?

- Ăăăă…. Nu ştiu. Staţi aşa să iau catalogul. Cum a zis că îi zice?

- Andrei Popescu. Sau Vasilescu. Nu ştie sigur. 

- Păi nici eu! Nu găsesc aici… Măi copile, de ce nu ştii cum te cheamă? Chiar aşa ruşine!”

(elev înscris în clasă de 2 ani, profesor şi membru al echipei)

„- Lipsesc doi copii, domn profesor! Au ieşit cu noi la joacă în curte, dar acum nu mai sunt!!

- Eh, s-or fi dus acasă.

- Păi cum să se ducă?? Sunt mici! Şi nu s-au întors în clasă cu noi!

- Staţi doamnă liniştită, aşa fac ei. Uite-i, sunt în curte la ei acasă. Na, uită-te pe geam. Stau aproape de şcoală şi de aia.” 

(profesor versus membru al echipei)

O educaţie de slaba calitate este, de cele mai multe ori, inutila. Rolul şcolii este, printre altele, sa creeze competente, sa dezvolte caractere şi sa susţină dezvoltarea României prin instruirea celor care sunt acum elevi. Suntem pe ultimele locuri din Europa şi noi ne încăpăţânam sa mergem pe acelaşi drum care ne-a adus aici….