Victimele colaterale

Multă vreme, civilii nu contau într-un război. Puteau fi trecuţi prin foc şi sabie şi nimeni nu se sinchisea. Mai nou însă, liderii lumii se pare că au devenit sensibili la victimele din rândul populaţiei.

Astăzi vedem cum opinia publică şi – mai nou – politicienii se revoltă când în conflictele militare sunt implicaţi şi civilii. De fapt, când taberele combatante se folosesc de civili. Este cazul locuitorilor din Fâşia Gaza transformaţi în scut uman de Hamas, este de asemenea cazul celor 298 de morţi ai zborului MH17 operat de compania Malaysia Airlines. E clar că doborârea avionului de pasageri nu a fost o întâmplare şi că o tabără – nu ştim deocamdată care – are de câştigat de pe urma acestei tragedii.

Este însă de dată recentă importanţa aceasta care li se dă victimelor din rândul civililor. Înainte se ştia că războiul îţi dă voie să faci orice. Aşa cum observa Raskolnikov, personajul din „Crimă şi pedeapsă“, dacă ucizi o bătrână în timp de pace eşti un criminal, dacă în schimb ucizi mii sau zeci de mii de oameni într-un război, ca Napoleon Bonaparte, eşti considerat cuceritor, erou şi eşti adulat de mase. Războiul le-a dat întotdeauna voie celor puternici să-şi facă de cap, să-şi dea frâu liber testosteronului şi să ucidă sau să violeze după pofta inimii.

În 1099, când cruciaţii au intrat în Ierusalim, au ucis toţi locuitorii oraşului – indiferent dacă erau femei, copii, musulmani, evrei sau chiar creştini. Pe străzile oraşului, „oamenii călăreau în sânge până la genunchi şi la brida frâielor“, după cum nota un cronicar participant la Cruciadă. Era ceva normal ca învingătorii să dispună de vieţile celor învinşi – chiar dacă victimele erau civili, iar învingătorii, animaţi de idealuri creştine.

Dar lucrurile nu stăteau altfel nici mai în vremurile noastre. În al doilea război mondial, nimeni nu-şi făcea probleme că avioanele dădeau „covoare de bombe“ deasupra oraşelor sau că Armata Roşie viola şi ucidea la liber prin satele pe unde trecea. Ca să nu mai vorbim de faptul că nici Armata Română, dincolo de Nistru, nu a fost uşă de biserică...

Şi, mai aproape de zilele noastre, nu mai departe de anii ’90, Madeleine Albright ridica din umeri când era vorba de populaţia civilă ucisă de bombardamentele americane în Serbia şi zicea „Asta e! Sunt victime colaterale!“

Iată că acum copiii de sub dărâmăturile din Gaza nu mai sunt „victime colaterale“ şi nici cei 298 de morţi ai zborului MH17 din Ucraina. Şi asta nu pentru că puternicilor acestei lumi le-ar păsa de oamenii simpli, ci pentru că, între timp, au realizat că „victimele colaterale“ pot fi transformate în armă propagandistică. Cu ajutorul presei, desigur. O armă redutabilă, care loveşte din plin adversarul.