Uniunea Europeană şi banii

După cum se aşteptau toţi cei care cunosc domeniul negocierilor dintre state, rezultatul ultimelor tratative pentru proiectul de buget multianual al UE nu a fost pozitiv. Cu toate că acestea, nu au reuşit de la prima întâlnire a conducătorilor statelor membre nici pentru perioada 2007 – 2013. Problematica şi contextul de astăzi creează mai multe întrebări.

Banii sunt motorul economiei, sau, cum spunea o definiţie celebră, sângele care irigă activitatea economică. Oricum ar fi, fără ei nu se poate imagina lumea materială de astăzi, ei fiind etalonul productivităţii şi ai confortului social. Cu cât este mai mare productivitatea, cu atât creşte masa monetară disponibilă a fi oferită salariaţilor, acestora crescându-le astfel gradul de confort, reuşindu-se astfel o creştere a puterii economice a statului.

Marea discuţie a zilelor de astăzi este una falsă, legată de rolul statului în economie, mai ales sub aspectul investiţiilor. În realitate, statul trebuie să fie un actor puternic în economie, deoarece el însuşi este puternic, prin toate atributele de putere politică, administrativă şi economică pe care le are.

De aceea, rolul statului trebuie înţeles şi acceptat de oricine, indiferent de orientarea sa politică. Ceea ce s-a schimbat însă în ultimii 50 de ani este numărul de persoane care necesită ajutoare sociale din partea administraţiei de stat sau locale, sub efectul presiunii demografice: mai direct spus, longevitatea înseamnă incapacitate de a munci la anumite vârste, ori diminuare a eforturilor depuse zilnic, ceea ce face necesară ieşirea de pe piaţa muncii a acestor persoane.

În acelaşi timp, a mai avut loc o schimbare fundamentală, din perspectiva distributivităţii veniturilor: dacă acum 50 de ani profitul era interpretat ca o dorinţă normală a indivizilor şi societăţii şi nu era atât de importantă cota obţinută pe unitate de produs vândută, acum a avea profit nelimitat te aduce pe lista neagră a mânioşilor de serviciu, care nu se vor uita cum ai ajuns la acel nivel al averii, ci vor dori cu insistenţă să dai întregii comunităţi – implicit şi lor – ceva din patrimoniul tău.

Această idee s-a impus cu obstinaţie la nivelul societăţii, cu privire la firme şi cetăţeni – a fost doar un pas până ce această extindere s-a realizat la nivelul statelor. A existat un temei deosebit al creşterii acestei modalităţi de solidarizări a oamenilor împotriva celor bogaţi: teribila şi continua propagandă comunistă exercitată prin orice mijloace în vestul Europei, precum şi în SUA, iar intelectualii care au locuit în Paris vreme de zeci de ani au contribuit decisiv la imprimarea acestei direcţii.

Uniunea Europeană nu a putut să se sustragă acestei paradigme, dar a putut multă vreme să schimbe atenţia de la o astfel de dezbatere operând pe principiul „extinderea în triumf ne ajută să uităm problemele reale ale construcţiei europene”.

Totuşi, din momentul în care marea extindere a luat sfârşit – în mod natural, cu includerea României – au început să se conştientizeze marile probleme pe care UE le are. Nu a fost însă timp pentru un răspuns real, deoarece criza globală a venit şi măturat o bună parte din poziţiile bursiere ale companiilor europene. Această problemă a apărut la începutul exerciţiului financiar 2007 – 2013, iar consecinţele s-au întins pentru mai mult de 7 ani, deoarece se va putea vorbi de o recuperare parţială a încrederii în pieţe doar după 2015.

Această situaţie este consecinţa defazării construcţiilor proiecţiilor financiare ale statelor membre UE, relativ la dimensiunea bugetară de la Bruxelles. Concret, statele îşi realizează proiecţiile financiare în funcţie de mai multe criterii, printre care unul este fundamental: posibilitatea schimbărilor de guvern în orice moment. Astfel, variabilele doctrinare sunt mai uşor de realizat în planificarea ramificată a veniturilor şi cheltuielilor publice.
La Bruxelles însă, situaţia este fixă, negociată şi fixată pentru un interval mai lung de timp, ceea ce nu oferă flexibilitate în faţa cutremurelor financiare de secol XXI, unde viteza de reacţie este fundamentală.

Astfel, în faţa oricărei turbulenţe, chiar şi cei mai înverşunaţi pro-europeni sunt nevoiţi să sprijine mai întâi statele membre, iar apoi, dacă mai există resurse, şi construcţia europeană, pentru că anvergura naţională nu poate lipsi unui politician, dacă doreşte să aibă o poziţie cu influenţă în instituţiile europene.

De aceea, trebuie să observăm că anii 2005 – 2006, ani în care s-a elaborat construcţia financiară a UE pentru 2007 – 2013 au fost ani de creştere economică. Aparent, unii au considerat că mersul economiei globale va fi doar în sus, impulsionaţi de ritmul de creştere din acei ani din China, India, Brazilia şi Rusia, care depăşeau mult creşterea din SUA şi Uniunea Europeană.

Era practic cel mai frumos tablou pe care Bruxelles-ul îl putea avea; economiile planetei erau în plin avânt, dobânzile reduse încurajau creditarea, iar locurile de muncă erau într-o cantitate suficientă pentru noile generaţii de europeni ajunşi la vârsta încadrării în muncă.

De aceea, greşeala instituţiilor europene, de a nu avea o variantă de rezervă, pentru situaţia în care economia globală va încetini, este de nepermis şi merită subliniată, iar birocraţii de acolo merită traşi aspru la răspundere.

Acum ne aflăm în situaţia în care prognozele economice sunt mai mult pesimiste, şi pentru prima dată oamenii politici încep să îşi pună întrebarea: până unde poate fi susţinută Uniunea Europeană, sub forma unui proiect civilizator mondial? Acest lucru apare dintr-o necunoscută pe care o are acum fiecare politician european: cât de mult să susţin Uniunea, fără să îmi prăbuşesc şansele pe plan intern?

Răspunsul corect nu se poate da astăzi, dar este evident – şi alegerile euro-parlamentare din 2014 vor oferi mai multe indicii în acest sens – că încrederea cetăţenilor în proiectul european a ajuns la cotă de avarie. De aceea, şi oamenii politici, atâţi câţi mai sunt la nivelul continentului, vor trebui să se adapteze.

Negocierile de acum câteva săptămâni nu au fost câştigate – încă – de ţările care contribuie cel mai mult la bugetul european, deşi acest lucru se va întâmpla, mai repede decât se poate crede. A surprins, totuşi, satisfacţia resimţită în Marea Britanie, la momentul în care primul ministru s-a întors în ţară victorios: primirea triumfală pe care a primit-o a fost înţeleasă de fiecare stat, şi mai ales de birocraţii europeni: ori restricţie la cheltuieli, ori proiectul european dispare, sau se adaptează la atâtea viteze, încât nu se va mai recunoaşte din el foarte mult la finalul exerciţiului 2014 – 2020.

Mai concret, cei mari vor decide – şi acest aspect nu e nou în istorie. Ceea ce e nou este nemulţumirea din rândul alegătorilor propriilor ţări, care îşi doresc să aibă parte în mod legitim de cât mai mult din profitul / venitul naţional.

Niciun politician nu îşi sacrifica propriul viitor pentru a da satisfacţii altora: şi ei sunt oameni, iar pentru rasa umană instinctul de supravieţuire încă nu a dispărut. Deşi instituţiile îşi pierd uneori instinctele de vânători în jungla administrativă, vom observa că funcţionarii lor, precum şi persoanele cu funcţii de conducere din cadrul lor nu le-au pierdut.

În consecinţă, în curând se va adopta şi proiectul de buget multianual al UE. Numai că din acel moment se va termina cu egalitatea în Europa: legaţi-vă centurile de siguranţă, altfel riscaţi să fiţi aruncaţi de curent în afară, iar cei odată aruncaţi nu se vor mai putea întoarce.

De aceea, ideea de suspendare a preşedintelui statului ar trebui să dispară, pentru că o calificare alături de Belarus nu ne este favorabilă, iar aruncarea din cadrul trenului european este echivalentă cu ştergerea dintr-o singură mişcare a unor eforturi uriaşe. Nu mă aştept ca oamenii setaţi în ură să înţeleagă asta, dar şi ei îşi doresc totuşi să nu fie măturaţi de explozia ce ar urma unei astfel de „aruncări din tren”, fie ea şi temporară.