Un drum cât o viaţă. Tu
0Mama, uite ce frumos e pescăruşul! Putem să-l luăm acasă, mama? Hai, spune, putem? Te rooooog. Şi copilul aruncă în aer un picior, apoi pe celălalt, gata să prindă aripi, să se înalţe, să-l apuce.
Soarele fierbinte se opreşte în grămada de păr blond, cârlionţat. O clipă cât o lume, în zâmbetul lui. Lumină.
E o plajă veche, din acelea cu bucăţi de scoică în care îţi tăiai picioarele, copil fiind, fără măcar să-ţi pese. Te vezi în locul lui, Doamne, cum mai alergai şi tu, cum construiai castele, cum alintai nisipul ăla şi pescăruşii, şi pe mama. Un minut cât o viaţă, în amintirea asta. A fost.
Pe un colţ de plajă, o barcă veche, pescarul cu barbă, pantalonii trei sferturi, ţigara în colţul gurii. Când nu erau plaje fără bucăţi de scoică şi fără de poveste, mai vâsleai şi tu în zare şi nicăieri, împletind vise, proiectând vieţi, construind lumi. O amintire cât o copilărie. Despre noi.
În zare, albastru nesfârşit, cântec lin, mare şi uitări. Ca-n vederile vechi, cu peisaj, pe care le scriai an de an, din concediu, şi care ajungeau de multe ori după ce veneai tu acasă. Dar mai ţii minte oare ce bucurie era când cineva îţi trimitea, de la mare, o vedere? O imagine cât un pumn de lumină. Copilărie.
Aduni scoici, le duci copilăreşte la ureche, uite, exact ca şi-atunci, se-aude marea. Zâmbeşti, ca şi-atunci, ca şi-n toamnele plânse în care duceai scoica la ureche şi ţi se lumina imediat chipul. Un cântec cât o ploaie senină, cât un caiet dictando pe care ai notat frumos, cu înflorituri, ”Jurnal”. Minuni.
Pe mal, copilul lasă urme de paşi mici, se împiedică, aleagă iar, cade în mare. Râde în hohote, un râs nefardat, necoafat, asortat doar cu soarele, cu albastrul nesfârşit, cu bucuria senină din ochii lui. Ai vrea să-l strângi în braţe, pe el şi pe tine care-ai fost, dar cum poţi sufoca în îmbrăţişări lumina, miracolul, viaţa, pe tine, când e atât de frumos să fii liber? Un răspuns cât toate nedumeririle tale. O cale.
Scoicile ţi-au tăiat şi acum tălpile, nu-i aşa că nu simţi nimic? Zâmbeşti larg, fără niciun motiv – Doamne, de când n-ai mai făcut asta! Copilul vine spre tine, te prinde de mână, alergi cu el, pescăruşul e acolo, lumina, albastrul, nesfârşitul. În castelul de nisip curg deadline-uri, neguri, nedumeriri, neînţelesuri, neînţeleşi, oameni, ţipete, lupte, lacrimi, cioburi, disperări, umbre, ce-a fost, ce n-o să mai fie aşa. Apoi vine-un val şi ia tot, rămâne lumină, spumă albă, senin şi poveste. Un răsărit cât o spovedanie. Începuturi.
Pescarul zâmbeşte, stinge ţigara, pleacă în larg. Aluneci cu el, te trezeşti împletind, proiectând, construind. Dichiseşti atent cu câte-un zâmbet, şlefuieşti cu câte o bucată de rază, îmbraci în spumă de mare. Un drum cât o viaţă. Tu.