Un act de acuzare pe adresa propriilor noastre laşităţi: „Să locuieşti într-un lătrat de câine”, de Ştefan Mitroi

La jumătatea acestui an, editura „Tracus Arte” şi-a mai adăugat la palmares un nou eveniment editorial: romanul-poem „Să locuieşti într-un lătrat de câine”, al jurnalistului, scriitorului şi bloggerului „Adevărul” Ştefan Mitroi (volum care a fost îngrijit de tânărul dar redutabilul filolog Teodor Dună şi a cărui copertă este semnată de faimosul artist plastic Eugen Mihăescu)

La prima vedere, o carte despre una dintre multele probleme dramatice ale României de după 1989, ignorată sistematic şi rămasă deci în suspensie, de un sfert de secol: lumea „copiilor străzii”. Deveniţi, între timp, „cetăţeni ai străzii”, într-o ţară a Europei civilizate.
Din punctul de vedere al spaţiului vital în care se desfăşoară aparenta „acţiune” a romanului, zic impropriu „lume”, deoarece este vorba de un perimetru bolnav, străjuit de ziduri imperceptibile, care îl izolează de fervoarea oraşului, situat undeva între parcul Gării de Nord, Depou, Piaţa Matache, spălătoria de maşini de pe Titulescu şi bulevardul Griviţa, în fapt un ţarc ce găzduieşte câteva dintre gurile de canal ale Capitalei, unde au fost deversate destinele unor prunci pe care proprii lor părinţi i-au socotit a fi rebuturi ale propriilor cărnuri. O „rezervaţie” care le livrează micuţilor şi adolescenţilor o „recuzită” ontică îngrozitoare: canalele sau vagoanele-adăpost, pungile cu droguri, hrana pe apucate, bolile, ierarhiile sociale-instiutite pe forţa brută, şobolanii, foamea, jefuriea călătorilor anesteziaţi de băutură, violurile, vânzarea nou-născutului „toboşar”, grămezile de moloz, cimitirul, experienţele sexuale greţoase cu nişte occidentali pedofili, uciderea unui tovarăş sau reportajele exotice, cu vedete-„aurolaci”, realizate de o televiziune olandeză. 

Aşa încât, ostracizate la periferiile umanităţii (Coniac, unul dintre personaje chiar declară cu fermitate: „Vă garantez eu că un om poate să existe şi fără să se ştie de el!”), aceste boţuri gânditoare nu au altă cale decât să refuze bazarul existenţei pestilenţiale care li se oferă şi să încerce să reinventeze lumea după placul lor. Astfel, asemenea Ducesei din „Alice în Ţara minunilor”, care descoperea o morală în orice banalitate, „mucea”, micul narator, în vârstă de 11 ani, porneşte să definească lumea dintr-o perspectivă gnoseologică de o puritate cutremurătoare, care dezghioacă înţelesurile lucrurilor din perspectiva unei acţiuni, care s-a petrecut şi la care a reflectat grav într-un timp trecut, dar continuu („atunci când...”). Este, de fapt, timpul îngheţat al copilăriei sale. Iată câteva exemple relevante: „Trenul e atunci când e frig şi stai în dreptul unui geam iar prin faţa ta trece tot întunericul”; „Copil e atunci când îţi lipsesc aproape toţi ani din viaţă”; „Linie moartă e atunci când poţi ajunge oriunde cu un tren care stă tot timpul pe loc”; „Casa de copii e atunci când te naşti fără părinţi”;„Copil al străzii e atunci când cerul este toţi pereţii casei”; „Ninsoarea e atunci când îţi dai sufletul de gol”.
Aşezat în miezul acestei Geneze personale ca într-un hamac, „mucea” îşi cristalizează singur şi în mod natural sistemul axiologic: trăieşte alături de un bunic imaginar, care este simbolul unei protecţii suverane şi care nu seamănă deloc cu preotul ce l-a izgonit cândva de lângă poarta unei biserici de pe Griviţa, (deci  sigur!, „nu e rudă cu Dumnezeu”!), poartă îndelungi conversaţii cu prietenul său devotat, câinele Codiţă, iniţiază jocuri erotice cu Pişpirica (fugită de la casa de copii fiindcă nu suporta „dragostea ca la fabrică”, pe care „n-o simţeai venind de la oameni”), călătoreşte în vis într-un vagon poştal doldora cu scrisori şi, mai ales, îşi face o preocupare de bază din număratul stelelor.
Pe scurt, un poem-capodoperă al scriitorului Ştefan Mitroi.
Spuneam la început că, aparent, tema volumului este promiscuitatea proximă şi lăuntrică a copiilor străzii din România contemporană. Eu cred că, de fapt, între aceste coperte, s-a strigat un tratat tulburător despre pierderea involuntară a oricărei candori. Un spaţiu unde vina nu se mai poate pasa. Cu nici un fel de argument! Mucea, Ţâţoasa, Coniac, Şchiopu, Pişpirica, Moşu, Semafor, Filosoful, Usturoi, Piticu, Vedetă, Janina sau plutonierul Grămadă sunt tot atâtea feţe ale situării noastre eronate faţă da adevăr, suntem chiar noi înşine, aceia despre care evităm să aducem aminte, atunci când ne spovedim.
Din această perspectivă, „Să locuieşti într-un lătrat de câine” este un act de acuzare a propriilor noastre laşităţi postdecembriste.