Teheranul în flăcări!

Protestatari in Teheran, Iran, December 29. Fars News Agency/AP

Teheranul în flăcări!

În octombrie 1978, colonelul Colin Powell lucra la Pentagon ca asistent militar al Secretarului Adjunct al Apărării. A fost trimis într-o misiune de evaluare în Iran, într-un moment în care regimul Șahului începea să se clatine serios sub presiunea protestelor.Fuseseră zvonuri în comunitatea de informaţii că fundamentaliştii musulmani e posibil să încerce să răstoarne regimul Şahului. Liderul spiritual al acestora, Ayatollahul Khomeini trăia pe atunci în exil la Paris şi îi îndemna constant pe credincioşi să se ridice împotriva şahului. Era însă posibil ca un conducător religios îmbătrânit aflat la mii de kilometri de casă să constituie o ameninţare la adresa Tronului Păunului? În Iran, i s-a pregătit un minuţios spectacol militar, menit să-l convingă că regimul Shahului era de nezdruncinat. A avut parte de dineuri extravagante, de parade nesfârşite şi de spectacole aeriene impresionante. A trecut în revistă întreaga suită de echipamente militare pe care Statele Unite le dăduseră Iranului, inclusiv avioane F-14, pe atunci cele mai de temut avioane de luptă din lume. A primit asigurări peste tot că „Nemuritorii” cu uniformele lor impecabile (trupele de elită al Shah-ului) sunt gata să lupte până la ultima suflare să-şi apere conducătorii. I s-a spus că poporul iranian, inclusiv aşa-numiţii homofari, soldaţi din clasele inferioare care luptau în rândul armatei iraniene, sprijinea total regimul.  Powell a vizitat cartierele generale unde generalii iranieni și consilierii militari americani de rang înalt (MAAG - Military Assistance Advisory Group) l-au asigurat că armata Șahului este puternică, loială și că situația este sub control. Aceștia trăiau într-o „bulă” de optimism oficial. Fiind un ofițer de infanterie, Powell a simțit că ceva nu e în regulă. S-a îndepărtat de prezentările oficiale și a stat de vorbă cu ofițeri de rang inferior (un căpitan sau un maior din serviciile de informații ale armatei SUA detașat acolo). Dialogul cheie: Căpitanul i-a spus direct: "Domnule colonel, generalii vă mint. Armata se dezintegrează, soldații de rând merg noaptea la moschee și ascultă casetele cu Khomeini, iar moralul este zero. Șahul va cădea."

Powell a analizat aceste probe şi a conchis că ceva era în neregulă. Ce era atunci cu acele răfuieli de stradă între grupările fundamentaliste şi poliţie (cărora autorităţile se grăbeau să le găsească justificări neconvingătoare)? Şi cum se explica atunci confidenţa acelui căpitan din cadrul forţelor aeriene americane care îi spusese că personal se îndoia de capacitatea de reacţie a piloţilor (majoritatea membri ai clasei superioare privilegiate) sau de loialitatea homofarilor care se ocupau de întreţinerea puternicelor avioane F-14? După încheierea spectacolului, în timpul lungului zbor de întoarcere ce îi oferea răgazul de a-îşi aduna gândurile, Powell s-a întrebat dacă ceea ce văzuse era adevăratul Iran, sau doar o faţadă construită special pentru a ascunde realitatea. Când Powell s-a întors la Washington, a prezentat un raport care contrazicea linia oficială a Pentagonului și a Departamentului de Stat. Raportul său, bazat pe „vocea căpitanului”, a fost primit cu scepticism sau chiar ignorat de liderii care nu doreau să audă că aliatul lor principal din Orientul Mijlociu se prăbușește. Acest episod a fost definitoriu pentru ceea ce a devenit ulterior „Doctrina Powell”. El a învățat că: liderii de la vârf sunt adesea ultimii care află adevărul;trebuie să asculți întotdeauna oamenii de pe teren (căpitanii), nu doar generalii care vor să dea bine în fața șefilor; realitatea politică este dictată de sentimentul străzii, nu de numărul de tancuri de pe hârtie. Trei luni mai târziu, a aflat răspunsul. Masele s-au răsculat în numele Ayatollahului. Nemuritorii, avea să scrie Powell mai târziu, „au cedat ca o cupă de cristal” din prima zi de luptă. Homofarii din cadrul forţelor aeriene iraniene au trecut imediat de partea revoluţionarilor. Tronul Păunului s-a prăbuşit, Shah-ul a plecat într-un exil umilitor, iar generalii care îl găzduiseră pe colonelul Powell au fost executaţi fără multe formalităţi.  În cele din urmă, reflecta Powell, „toate investiţiile noastre …..n-au dus la nimic. Când a căzut Shahul, politica noastră externă faţă de Iran s-a prăbuşit o dată cu el. Toate miliardele pe care le cheltuisem în Iran nu făceau decât să agraveze şi mai tare situaţia şi să contribuie la ridicarea unui regim fundamentalist care ne este şi astăzi în mod implacabil duşman.” Unde era eşecul de conducere? Desigur în Iran, acolo unde un autocrat arogant făcuse greşeala să piardă definitiv contactul cu poporul pe care pretindea că îl conduce. Şi la fel de sigur şi în Statele Unite, unde câteva generaţii de oameni cu funcţii de decizie, dornici să găsească un aliat solid într-o regiune a lumii în care America avea puţini prieteni, refuzaseră pur şi simplu să vadă adevărata faţă a lucrurilor. În ciuda rezervelor exprimate de colonelul Powell, au continuat să nu vadă decât ce le convenea până când a fost mult prea târziu ca  să se mai împotrivească schimbării.

Revoltele din 2022 și 2026-Teheran!

Manifestațiile recente din Iran pot fi analizate din perspectiva a două valuri majore de proteste care au zguduit țara: cel din septembrie 2022, cunoscut sub numele de mișcarea „Femeie, Viață, Libertate”, și noul val izbucnit la sfârșitul anului 2025, aflat încă în desfășurare la începutul anului 2026. Deși ambele episoade exprimă o opoziție profundă față de regimul teocratic, punctele lor de pornire, motivațiile inițiale și actorii principali diferă semnificativ.

Protestele din septembrie 2022 – scânteia drepturilor femeilor

Valul de proteste din toamna anului 2022 a reprezentat cea mai serioasă provocare la adresa Republicii Islamice de la Revoluția din 1979 încoace. Punctul zero a fost moartea tinerei Mahsa Amini, cunoscută și sub numele kurd Jina, în vârstă de 22 de ani. La 16 septembrie 2022, aceasta a decedat în custodia poliției din Teheran, după ce fusese arestată de așa-numita „Poliție a Moralității” pentru purtarea considerată „necorespunzătoare” a hijabului. Primele manifestații au izbucnit spontan în fața spitalului Kasra, locul unde a fost declarată moartea ei. Totuși, adevărata amploare a protestelor a devenit evidentă în timpul funeraliilor organizate pe 17 septembrie în orașul natal al tinerei, Saqqez, în provincia Kurdistan. Acolo, femeile și-au scos simbolic eșarfele și au scandat pentru prima dată sloganul kurd „Jin, Jiyan, Azadî” („Femeie, Viață, Libertate”), care avea să devină emblema întregii mișcări. Dincolo de evenimentul declanșator, cauza profundă a acestui val de proteste a fost frustrarea acumulată timp de decenii față de controlul social strict, încălcările sistematice ale drepturilor omului și discriminarea minorităților etnice, în special a kurzilor. Mișcarea a avut un caracter preponderent social și cultural, punând în discuție legitimitatea ideologică a regimului.

Protestele din decembrie 2025 – ianuarie 2026 – revolta economică devenită politică

Începând cu 28 decembrie 2025, Iranul se confruntă cu un nou val masiv de manifestații, de această dată având o motivație inițială în principal economică. Punctul zero a fost din nou capitala Teheran, mai exact Marele Bazar, un spațiu cu o semnificație istorică și politică aparte. Protestele au debutat atunci când comercianții au închis magazinele și au ieșit în stradă, declanșând o grevă deschisă. Scânteia a fost prăbușirea istorică a monedei naționale, rialul, pe fondul unei inflații galopante de peste 40–50%. Cursul de schimb a atins un minim record, depășind pragul de 1,4 milioane de riali pentru un dolar american, transformând viața cotidiană într-o luptă pentru supraviețuire pentru o mare parte a populației. Deși inițial centrate pe nemulțumiri economice, manifestațiile au evoluat rapid spre revendicări politice radicale. Sloganuri precum „Moarte dictatorului” și „Libertate” au început să domine protestele, care s-au extins dincolo de Teheran, ajungând în universități și în orașe mari precum Isfahan, Shiraz și Mashhad.  Până la data de 11 ianuarie 2026, au fost raportate demonstrații în peste 180 de orașe. Sursele indică faptul că protestele au loc în cel puțin 512 locații diferite din țară. În unele localități din vestul Iranului (precum Abdanan și Malekshahi), protestatarii au reușit temporar să preia controlul asupra unor zone, forțând forțele de securitate să se retragă. Actualul val de proteste din Iran, desfășurat între decembrie 2025 și ianuarie 2026, este determinat în principal de o criză economică profundă, percepută de populație drept o amenințare directă la adresa supraviețuirii cotidiene. Spre deosebire de mișcările de contestare anterioare, în care revendicările sociale sau politice au jucat un rol central, nemulțumirea actuală este alimentată de degradarea accelerată a condițiilor materiale de viață. Factorul declanșator esențial l-a constituit prăbușirea monedei naționale. La sfârșitul anului 2025, rialul iranian a atins minime istorice, cursul de schimb de pe piața liberă depășind pragul simbolic de 1,4 milioane de riali pentru un dolar. Această devalorizare a distrus rapid puterea de cumpărare a populației, a anulat economiile acumulate de-a lungul anilor și a făcut ca importurile de bunuri esențiale să devină inaccesibile pentru majoritatea cetățenilor. În paralel, inflația galopantă a afectat sever prețurile alimentelor și ale locuințelor, costurile produselor de bază crescând, în multe cazuri, cu 50 până la 100% într-un singur an. Drept consecință, segmente largi ale clasei de mijloc au fost împinse sub pragul sărăciei. Criza s-a manifestat vizibil și în plan simbolic, prin blocajul economic din Marele Bazar din Teheran, unde comercianții au fost nevoiți să își închidă magazinele. Instabilitatea monedei a făcut imposibilă stabilirea prețurilor și reaprovizionarea, paralizând un sector care a reprezentat istoric coloana vertebrală a economiei urbane iraniene. În același timp, șomajul ridicat, în special în rândul tinerilor cu studii superioare, și lipsa perspectivelor profesionale au alimentat un exod constant al forței de muncă calificate, slăbind și mai mult capacitatea economiei de a se redresa. Pe acest fond intern fragil se suprapun efectele sancțiunilor internaționale și ale corupției sistemice. Izolarea financiară a Iranului limitează sever accesul la venituri din exporturile de petrol și la sistemul bancar global, în timp ce populația percepe tot mai clar un decalaj între sacrificiile impuse societății și modul în care regimul gestionează resursele disponibile, prioritizând cheltuieli militare și influență regională în detrimentul investițiilor interne și al sprijinului social. În ansamblu, protestele actuale reflectă o schimbare fundamentală de motivație: de la revendicări identitare sau civice la o revoltă generată de colapsul economic. Tocmai această dimensiune explică extinderea mișcării către categorii care, în trecut, erau mai prudente sau mai puțin dispuse la confruntare, precum micii comercianți, muncitorii industriali și părți importante ale clasei de mijloc.

Privite împreună, cele două valuri de proteste evidențiază o criză structurală profundă a statului iranian. Dacă mișcarea din 2022 a fost declanșată de revendicări sociale și identitare, punând în prim-plan drepturile femeilor și libertățile civile, protestele din 2025–2026 pornesc din colapsul economic și lovesc direct capacitatea regimului de a asigura un nivel minim de trai. În ambele cazuri însă, nemulțumirile punctuale s-au transformat rapid în contestări deschise ale întregului sistem politic, sugerând o convergență periculoasă pentru autorități între revolta socială și cea economică.

Israelul este în alertă 

Evaluările israeliene indică faptul că, deși conducerea Iranului nu a dat semne că va pierde complet controlul, situația s-ar putea schimba pe măsură ce protestele continuă. Oficialii israelieni s-au temut în mod constant că, dacă conducerea de la Teheran se va afla la colț, va recurge la atacarea Israelului pentru a obține sprijin intern și a-și proteja supraviețuirea. În aceste zile, însă, evaluările israeliene sugerează că, dacă personalități iraniene de rang înalt se simt cu spatele la zid, este mai probabil să plănuiască o evadare decât să ordone atacuri cu rachete asupra Israelului. Aceste evaluări vin pe fondul escaladării protestelor în Iran, aflate acum la a 15-a zi, care s-au extins în orașele mari și au fost întâmpinate cu întreruperi ale comunicațiilor și represiuni de securitate. Este panica la Teheran? Deocamdată, nu există indicii clare că conducerea Iranului a pierdut controlul. Comunitatea de informații a Israelului este în alertă maximă pentru orice semn de disperare din partea Teheranului care ar putea declanșa un atac cu rachete balistice împotriva Israelului. În ultimii doi ani, Iranul a atacat Israelul de două ori, cel mai recent ca răspuns la atacurile israeliene și americane asupra instalațiilor nucleare iraniene din iunie anul trecut. Teheranul a ripostat cu peste 550 de rachete balistice și peste 1.000 de drone sinucigașe, majoritatea interceptate de Israel și aliații săi. Prim-ministrul Benjamin Netanyahu a avertizat cu privire la încercările Iranului de a-și reconstrui stocurile de rachete diminuate, indicând mai multe exerciții militare cu rachete din ultimele săptămâni. El a prezentat aceste informații președintelui Donald Trump la întâlnirea lor din 29 decembrie din Florida. Evenimentele duc spre o analiza în care  sfârșitul finanțării iraniene pentru Hezbollah, deja redus considerabil în ultimii doi ani, ar putea afecta, de asemenea, planurile Israelului pentru un atac la scară largă pentru a forța gruparea libaneză să se dezarmeze. 

Amenințări retorice și controlul narațiunii în fața revoltei

În episoadele anterioare de instabilitate internă, gestionarea inițială a protestelor a revenit, de regulă, poliției antirevoltă, cu intervenția ulterioară a Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), mult mai dură și mai ideologizată, pe măsură ce tensiunile escaladau. Această tranziție era adesea precedată de avertismente publice ale Liderului Suprem, Ali Khamenei, adresate direct protestatarilor. De această dată, semnalele indică o schimbare de registru. Vineri, 9 ianuarie 2026, IRGC a părut să preia din start rolul de actor principal, avertizând explicit că nu va exista „clemență” dacă tulburările vor continua. În același timp, organizația a atribuit responsabilitatea violențelor unor actori străini și a avertizat asupra tentativelor de export al „nesiguranței” în interiorul țării. Aceeași linie dură a fost adoptată și de celelalte instituții-cheie ale aparatului de securitate. Consiliul Suprem de Securitate Națională a anunțat că nu va exista „milă” pentru cei etichetați drept „sabotori”, iar procurorul din Teheran a promis pedepse exemplare, inclusiv formularea de acuzații de moharebeh („război împotriva lui Dumnezeu”). În precedentele valuri de proteste, o astfel de încadrare juridică a dus la condamnări capitale și la execuții publice, consolidând climatul de intimidare.

Blocada informațională ca instrument de putere

În paralel cu măsurile represive, regimul a recurs la o restricționare drastică a comunicațiilor. Grupurile independente de monitorizare a internetului au raportat o scădere a conectivității naționale la aproximativ 1% din nivelurile normale. Această pană aproape totală, condamnată public de Amnesty International, reflectă tactici utilizate atât în timpul protestelor de masă din anii anteriori, cât și pe parcursul războiului de 12 zile cu Israelul, desfășurat anul trecut. De data aceasta însă, măsura a fost dusă și mai departe: nu doar accesul la internet a fost întrerupt, ci și conexiunile mobile obișnuite, iar liniile telefonice fixe au suferit perturbări severe. Scopul este evident – dezorganizarea coordonării dintre protestatari, slăbirea impulsului mobilizator și monopolizarea completă a fluxului informațional. Amintirea protestelor din 2019 rămâne extrem de vie pentru populația iraniană. Atunci, una dintre cele mai îndelungate întreruperi ale internetului a coincis cu uciderea a sute de manifestanți care protestau împotriva măsurilor de austeritate. Dimensiunea reală a represiunii a devenit cunoscută abia după restabilirea conexiunilor, ceea ce sporește astăzi temerile că evenimente mult mai grave s-ar putea desfășura departe de ochii lumii.

Monopolizarea discursului public

Cu reportajele independente reduse la tăcere, televiziunea de stat a trecut la mobilizare totală, prezentând tulburările drept acte de „terorism” orchestrate de Statele Unite, Israel și grupări de opoziție din exil. Protestatarii sunt descriși constant ca „teroriști înarmați susținuți de Israel”, iar publicului i se prezintă imagini repetitive cu vehicule incendiate și proprietăți distruse. Oficialii îndeamnă familiile să își țină copiii departe de străzi, consolidând narațiunea unei amenințări interne grave. Această strategie are un dublu scop: justificarea utilizării forței pe plan intern și transmiterea unui mesaj de fermitate către baza de susținere a regimului. Totodată, ea scoate la iveală o dilemă structurală: cu cât autoritățile insistă mai mult asupra conspirațiilor externe, cu atât se îndepărtează de realitatea socio-economică și politică ce alimentează nemulțumirile populației.

Riscul depășirii „liniei roșii”

În pofida escaladării retorice, o represiune violentă la scară largă riscă să depășească inclusiv „liniile roșii” trasate public de Donald Trump, într-un moment în care Iranul se află deja sub o presiune economică și regională considerabilă. Pentru Teheran, un eșec al represiunii decisive ar putea încuraja și mai mult protestatarii, care par tot mai dispuși să confrunte forțele de securitate și să valorifice impulsul actual. Pe de altă parte, un răspuns mai sângeros comportă riscuri fără precedent: izolare internațională accentuată, sancțiuni suplimentare și chiar perspectiva unei intervenții străine. Această teamă nu este abstractă, fiind alimentată de precedente recente, precum capturarea liderului venezuelean Nicolas Maduro de către Statele Unite, eveniment perceput de elitele iraniene ca un semnal de avertizare. În acest context, după întreruperea internetului, apelurile pentru implicare externă au devenit tot mai frecvente pe rețelele sociale din diaspora. Reza Pahlavi a lansat un apel public adresat lui Trump, avertizând că Khamenei ar intenționa să folosească blackout-ul informațional pentru a reprima violent protestele și solicitând intervenția Washingtonului „în sprijinul poporului iranian”. Astfel, regimul se află prins între nevoia de a demonstra control total și riscul ca fiecare pas suplimentar spre represiune să accelereze tocmai scenariul pe care încearcă să îl evite. Căderea regimului care a promis să șteargă Israelul de pe hartă și pe care Netanyahu l-a numit timp de aproximativ trei decenii principala amenințare la adresa existenței Israelului, ar avea, desigur, consecințe dramatice pentru Israel. Este dificil să ne imaginăm cei 18 ani de putere ai lui Netanyahu fără spectrul „amenințării iraniene”, care a contribuit la conturarea imaginii sale de politician intransigent axat pe securitate și la distragerea atenției atunci când a fost nevoie, inclusiv amânând procesul său în curs și protejându-se de responsabilitatea pentru atacul din 7 octombrie.

Iranieni la protest în Kermanshah, Iran 8 ianuarie, 2026. Kamran/Middle East Images/AFP/Getty Images

De la reformă la revoluție: metamorfoza protestului iranian

Dacă în deceniile anterioare — inclusiv în timpul Mișcării Verzi din 2009 — protestele din Iran erau articulate în jurul ideii de reformare a sistemului din interior, realitatea ultimilor ani indică o depășire clară a acestui prag. Revendicările actuale nu mai vizează politici punctuale, ajustări legislative sau schimbări de personal în interiorul regimului, ci pun sub semnul întrebării însuși fundamentul teocratic al statului. Limbajul protestului s-a radicalizat nu prin violență gratuită, ci prin claritate: sloganurile și mesajele dominante exprimă o respingere directă a arhitecturii ideologice pe care se sprijină Republica Islamică.

Această schimbare de paradigmă este amplificată de un fenomen esențial: unificarea taberelor sociale. Pentru prima dată la o asemenea scară, clasa urbană de mijloc— mobilizată de cereri privind libertățile individuale, drepturile femeilor și demnitatea civică — converge cu clasa muncitoare, lovită frontal de colapsul economic, inflația galopantă și insecuritatea materială. Această alianță transversală elimină una dintre principalele pârghii tradiționale ale regimului, aceea de a fragmenta societatea prin concesii selective. Nemulțumirea nu mai este sectorială, ci sistemică, ceea ce face protestele mult mai dificil de neutralizat prin măsuri economice temporare sau reforme cosmetice. Un rol decisiv în această dinamică îl joacă tineretul, în special Generația Z. Manifestațiile au evidențiat o ruptură aproape ireconciliabilă între o generație tânără, hiperconectată digital, familiarizată cu modele globale de viață și aspirații, și ideologia rigidă, normativă, promovată de clerul aflat la putere. Pentru acești tineri, compromisurile ideologice ale regimului nu mai au nici credibilitate simbolică, nici legitimitate morală. Ei nu cer adaptarea sistemului la noile realități, ci ieșirea dintr-un cadru perceput ca fundamental anacronic. În acest context, este impropriu să vorbim despre un „final” clar al manifestațiilor. Iranul se află într-un proces transformator de lungă durată, dar pot fi conturate câteva scenarii plauzibile de evoluție. Un prim scenariu este cel al „eroziunii lente”, în care protestele nu reușesc să răstoarne imediat regimul din cauza aparatului represiv extins, sprijinit de Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice și de milițiile Basij, dar transformă statul într-o entitate din ce în ce mai greu de guvernat. Această presiune continuă ar putea conduce fie la un colaps administrativ gradual, fie la o reconfigurare internă a puterii, inclusiv sub forma unei lovituri de palat. Un al doilea scenariu este cel al tranziției violente. Dacă segmente relevante ale forțelor de securitate încep să refuze ordinele — un fenomen atent monitorizat începând cu 2025 — protestele ar putea culmina cu o prăbușire rapidă a instituțiilor centrale. O asemenea evoluție ar aminti de anul 1979, dar cu o dinamică inversată: nu instaurarea, ci demantelarea sistemului teocratic. În fine, există scenariul „supraviețuirii prin izolare”, în care regimul reușește să înăbușe violent actualul val de manifestații și să consolideze un model de guvernare bazat aproape exclusiv pe coerciție, control informațional și izolare externă severă. În acest caz, Iranul ar risca să se transforme într-o „Coree de Nord a Orientului Mijlociu”, un stat menținut funcțional nu prin consens, ci prin frică și deconectare aproape totală de la fluxurile globale. În ultimă instanță, finalul real al manifestațiilor din Iran nu va fi definit doar de o eventuală schimbare de guvern, ci de o redefinire profundă a identității naționale. Tendința de fond indică o repoziționare a societății iraniene în jurul naționalismului civic, al dorinței de modernizare și al respingerii dominației ideologice religioase. Chiar și atunci când protestele de stradă sunt temporar reprimate, „mentalitatea protestului” s-a consolidat ca un nou status quo social. Istoria oferă, în acest sens, un avertisment relevant. Așa cum observa Colin Powell în 1978, în contextul Iranului prerevoluționar, atunci când baza piramidei — soldații și cetățenii de rând — încetează să mai creadă în sistem, prăbușirea acestuia devine doar o chestiune de timp, indiferent de cât de solidă pare conducerea la suprafață.