Succesul unei noi viziuni asupra lumii: Putin preia Crimeea, Trump girează planul Netanyahu de anexare a Cisiordaniei ilegal ocupate

În principiu, conform promisiunilor solemne de campanie ale lui Netanyahu, anexarea unei largi părţi din teritoriul Cisiordaniei ilegal ocupate urmează să înceapă pe 1 iulie, iar comunitatea internaţională ştie foarte bine care ar putea fi urmările în această epocă în care, din nefericire, absolut totul este posibil.

Acesta este contextul în care Michelle Bachelet, Înaltul Comisar al ONU pentru drepturilor omului a repetat ieri că întregul plan israelian este în mod clar „ilegal...cu consecinţe care vor fi dezastruoase, extrem de serioase atât israelieni cât şi pentru palestinieni“: „Anexarea este ilegală. Punct. Orice anexare. Fie că este vorba de 30% din regiune, fie de 5%“.

Declaraţie foarte dură şi care exprimă poziţia neschimbată a ONU şi tuturor echipelor de negociatori care au lucrat în favoarea planului „Celor Două State“. Dar o declaraţie care nu valorează absolut nimic în faţa situaţiei create în urma prezentării în luna ianuarie - în comun de Trump şi Netanayahu - a planului de pace intitulat „De la pace şi prosperitate, o viziune pentru ameliorarea vieţii popoarelor palestinian şi israelian“, folosit acum drept argument unic pentru declanşarea operaţiunii de anexare a unor teritorii din Cisiordania ocupată în urma războiului din 1967 pentru a le integra definitiv în structura Statului Israel.

Am mai vorbit în detaliu despre cauzele istorice ale acestei decizii, aşa că bănuiesc că ar fi interesantă o rememorare a poziţiilor europene asupra acestei teme care se anunţă deosebit de urgentă şi dificilă în perioada următoare. Tocmai din cauza consecinţelor şi perspectivelor deloc plăcute pe care le deschide.

Ştiţi poziţia României, plină de entuziasmul pionieresc al echipei guvernamentale condusă de doamna Viorica, pe atunci prim-ministru emblematic al unei ţări care părea dornică să se situeze, prima, pe poziţii chiar mai radicale decât americanii...În schimb, instituţiile europene au simţit de foarte devreme că e pe cale să se producă ceva iremediabil şi, pe 18 mai, trimiteau un mesaj foarte ferm sub semnătura lui Josep Borrell, şeful diplomaţiei comunitare:

„Dreptul internaţional este piatra de temelie a ordinii internaţionale bazate pe regulile dreptului. În acest sens, UE şi Statele sale Membre îşi reafirmă opoziţia faţă de orice modificare a frontierelor din 1967, ce excepţia celor asupra cărora cad de acord israelienii şi palestinienii. Soluţia «celor două state», având fiecare Ierusalimul drept capitală, este singura soluţie pentru a garanta o pace durabilă şi stabilitatea. În acest sens, luăm notă cu o profundă preocupare de măsura, care trebuie să fie supusă aprobării cabinetului israelian, vizând anexarea unei părţi a Teritoriilor palestiniene... Cerem imediat Israelului să se abţină de la orice măsură unilaterală care ar duce la anexarea de Teritorii palestiniene ocupate, ceea ce ar fi împotriva dreptului internaţional.“

Ar fi însemnat ceva, chiar ar fi fost un semnal internaţional important în jurul căruia să se poată mobiliza ulterior şi state non-UE în ceea ce va fi cu siguranţă o încleştare deosebit de aprigă la Naţiunile Unite. Ar fi putul fi chiar un semn că politica externă a UE înseamnă ceva serios de demn de băgat în seamă în jocurile internaţionale. Cel puţin acesta era sensul iniţial al acestei Declaraţii, iniţiate printr-o colaborare între miniştrii de externe luxemburghez şi irlandez. Numai că, a doua zi după ce primisem textul semnat de Borrell, am primit şi mesajul luxemburghezului Jean Asselborn în care spune că „regretă profund faptul că nu a existat consens pentru adoptarea acestei declaraţii echilibrate ca decizie comună a celor 27 de state pe un subiect crucial de politică externă şi de securitate comună“. De acord au fost doar 25 de State Membre, printre care şi România. Împotrivă au fost Austria şi Ungaria.

Şi acum?

Aşteptăm să vedem ce iese şi, mai ales care vor fi reacţiile internaţionale, începând cu foarte tulburata şi nervoasa lume a statelor arabe. De aici vin reacţii continue, cu organizaţiile statelor arabe ameninţând cu consecinţe serioase, transmise pe un ton dramatic, cum este cel folosit de Amjad Adaileh, ministrul informaţiilor din Iordania. El avertizează că, în acest context, Iordania îşi va apăra interesele naţionale, adăugând că mişcarea preconizată de Tel Aviv va avea „consecinţe dezastruoase“ pentru întreaga regiune.

Dar discuţia cea mai importantă este în ce măsură această nouă paradigmă va fi ulterior ilustrată prin noi şi noi exemple care să ducă la refacerea hărţilor, modificarea frontierelor şi revenirea în scenă a unor revendicări foarte uşor de exploatat în cadrul valului de naţionalism feroce de acum.

Este doar o teamă complet nefondată?

Dacă vreţi să credeţi asta cu tot dinadinsul, fie şi aşa. Dar, chiar şi în acest caz, v-aş ruga să citiţi avertismentul dat de Putin în septembrie 2016 pe tonul său conversaţional-ameninţător-sibilinic:

„Dacă cineva îşi propune să revizuiască rezultatele celui de-al doilea război mondial, haideţi să discutăm pe acest subiect. În acest caz, va trebui să discutăm despre Kaliningrad, dar şi despre teritoriile din Estul Germaniei, Lvov, care a fost parte a Poloniei şi etc. Mai există şi Ungaria, România. Dacă cineva vrea să deschidă această cutie a Pandorei şi să înceapă să lucreze cu ea, pofităm, încercaţi!.“

Unde se poate ajunge? Pur şi simplu, în cel mai rău scenariu (dar deloc imposibil şi fantasmagoric) putem ajunge ca la situaţia în care, cu sistemul ONU pe cale de a fi dinamitat cu bună ştiinţă tocmai în acest scop, micile state neputincioase şi totalmente dependente în termeni de securitate şi resurse generale de supravieţuire, vor dori să obţină realizarea unor ambiţii teritoriale mai vechi, solicitând aprobarea şi garanţia uneia dintre super-puteri, cea căreia i se va supune într-un nou contract de vasalitate.

Deocamdată, cu greu şi mergând pe un drum cu din ce în ce mai multe hopuri, NATO şi UE rezistă. Dar nici spaţiul euro-atlantic nu va fi putea resudat să arate la fel, nici UE nu mai sirena de odinioară al cărei cântec ameţea corăbierii Mediteranei. Context în care poate nu degeaba Austria şi Ungaria au blocat adoptarea rezoluţiei respective. Cine ştie la ce s-au gândit, nu-i aşa?

Dar, pentru noi, vine vacanţa, apoi alegerile, apoi alte alegeri, apoi jocurile pentru un loc pe scaun, apoi alte jocuri dar mereu în viziunea scurtă specifică fricii de a nu greşi că nu se ştie cine vine mâine, de unde vine şi ce va zice.