„Strânge-i picioarele, să nu fie crăcănat” şi „Să-ţi trăiască!”

Dacă eşti părinte de mai mult de 3 ore, deja ai primit prea multe sfaturi. Puţine folositoare, unele enervante, altele demodate, unele spuse cu ton de superioritate, altele de-a dreptul imperative... Toate însă au venit cu intenţii bune, chiar dacă nu aşa ţi se pare în momentele acelea.

„Strânge-i picioarele, să nu fie crăcănat”, „nu-l lua în braţe, că se învaţă”, „îmbracă-l foarte gros, că răceşte”, „lasă-i pe cap o căciuliţă pe timpul nopţii”, „pune-l la oliţă de câteva ori pe noapte, până învaţă să ceară singur” etc. Am primit si eu, mai mult sau mai puţin cu titlul de „sugestii” şi, slavă Domnului, am avut discernământul de a zâmbi politicos şi de a le ignora ulterior cu eleganţă maximă.

Aşa că, dacă ar fi să dau un sfat unei proaspete sau viitoare mămici, i-aş recomanda să nu asculte de niciunul. Excepţie fac cele date de doctori, desigur. Nu ale tuturor doctorilor, că şi aceştia trebuie triaţi, dar asta e o altă discuţie.

Şi mai sunt urările. Te-ai înfiorat vreodată când ţi s-a spus „să-ţi trăiască”? Eu, da. De fiecare dată. O percep ad literam, mi se strecoară în suflet, se interiorizează forţat şi îmi provoacă tot felul de gânduri negative.

Cum adică să îmi trăiască? Normal că va trăi. Se poate să... nu? În capul meu apare invariabil şi alternativa. Şi nu, chiar nu vreau să mă gândesc la alternativă. Sistemul meu de apărare respinge chiar şi gândul că ar exista o alternativă.

Probabil că este o urare veche de sute de ani. Şi ştiu că rata mortalităţii infantile (mă înfior şi când scriu cuvintele acestea) era mult mai mare în trecut. Probabil că, „să le trăiască” copilul era tot ce puteau dori şi spera părinţii acelor vremuri. Dar modul în care este folosită această urare în prezent continuă să mă tulbure.

Şi de multe ori urarea se continuă „şi să te bucuri de el/ea”. Şi din nou mi se pare că se face referire la existenţa unei alternative la care nu vreau să mă gândesc. Adică să nu îi fiu prea mult alături? Să nu mă pot bucura... din ce motive oare?

Se poate să nu mă bucur? Mă bucură fiecare mic progres, fiecare mic succes, ba şi fiecare mică greşeală şi fiecare eşec, sperând în sufletul meu că şi acesta din urmă îl va ajuta să înţeleagă mai bine „regulile de circulaţie” prin viaţă.

Care sunt sfaturile care te-au amuzat/enervat/exasperat cel mai mult pe tine? Cum reuşeşti să răspunzi cu diplomaţie? Şi care sunt cele mai ciudate urări pe care le-ai primit?