Sicriul ca o cutie de carton: cînd nu mai respecţi moartea, viaţa nu mai contează

De cîtnd am văzut imaginea aceea cu „Militari români căzuţi la Stalingrad, reînhumaţi la Rossoşka“ îmi este greu să mă desprind de ea. Cutiile acelea m-au lăsat descumpănit.

De cîţiva ani buni de zile studiez „economia morţii“: schimbările care au lor în ultimii 20 de ani în ritualurile morţii, în economia morţii, a înmormîntărilor şi a cimitirelor. E o temă mai specială. De ce? Pentru că mă întîlnesc tot mai des cu ea şi sînt în situaţia de a reflecta destul de des asupra ei. Dar mai ales pentru că eu cred că schimbările din acel domeniu descriu cel mai profund şi clar schimbările esenţiale care au loc în societatea noastră. Vreţi să ascultaţi istoria recentă a regiunii nostre, a schimbărilor şi problemelor reale din societate? Mergeţi la priveghi. Nici o carte şi simpozion de specialitate nu poate bate priveghiul la acest capitol.

Cu moartea nu te joci, de ritualurile ei nimeni nu îndrăzneşte să se atingă. Nici măcar regimurile totalitare. Însă acum, în ultimul timp, există o presiune imensă ce vine dinspre capital asupra acestei zone şi au loc schimbări accelerate fără precedent. Dar asta e o altă poveste.

Revenim la militarii noştri. Nu pot să uit cutiile acelea. Eu aşa ceva nu am mai văzut niciodată. Nici în cele mai grele vremuri nu am văzut asta. Nici măcar regimul sovietic care dispreţuia profund moartea şi era foarte neglijent cu soarta omului nu făcea asta. Din Afganistan se aduceau militari „praf“, dar în sicriu, fie şi de metal: faimoasele „Gruz/Kargo 200“. Un stat nu se poate juca cu respectul faţă de moarte. Trebuie să respecte rigorile unor ritualuri fie şi minimale: în cultura noastră sicriul nu poate fi înlocuit de nimic cu atît mai mult de o cutie de carton.

Înţeleg încercarea statului de a-şi recupera militarii căzuţi la Stalingrad: face parte din ritualurile politicii unui stat. Nu am o problemă cu asta: e de datoria lui, face parte din raţiunea unui stat. Însă dacă ai făcut acest efort, atunci fă-l pînă la capăt: moartea nu acceptă ritualuri neisprăvite. Moartea trebuie respectată, are rigorile ei mai ales în acest context ultrasimbolic: militarul este un element cheie în construcţia statului naţional modern. „Militarii români căzuţi la Stalingrad” aveau o încărcătură simbolică puternică pentru mitologia statului naţional Român. Felul în care i-au deshumat şi îngropat nu a făcut decît să distrugă acest simbol, să-l profaneze. În cutii de carton? Bine că nu în pungi de hipermarket, cu reclama la vedere...

Ce reprezintă pentru mine în acest caz „sicriul ca o cutie de carton“? Pentru mine asta înseamnă falimentul statului (modern naţional). Atît înseamnă pentru un stat moartea unui militar care e un cetăţean, cum spuneam, mai special pentru el. Vă daţi seama ce înseamnă atunci pentru el „cetăţeanul obişnuit“? Nimic.

Ce înseamnă însă lipsa de reflecţie şi de reacţie a opiniei publice la acest fenomen? Falimentul nostru. Cînd moartea şi ritualurile ei nu mai înseamnă nimic, atunci cu siguranţă că nici viaţa nu însemnă mare lucru.