Schizofrenia memorială a Europei

S-au împlinit zilele acestea 70 de ani de la încetarea celui de Al Doilea Război Mondial. Conferinţele şi dezbaterile pe temă la care am participat în ultima vreme, la Berlin, Viena sau în alte locuri, m-au uimit prin interpretarea dată istoriei.

Sentimentul că faptele sunt puse în contexte politice noi, adică aduse la zi dintr-un interes concret şi nemijlocit, a fost întărit de disputa ad hoc dintre cancelara Merkel şi preşedintele Putin pe marginea pactului Hitler-Stalin/Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939. În vreme ce pentru prima rămâne un act ilegitim, pentru al doilea reprezintă încununarea unei diplomaţii sovietice de excepţie la capătul căreia războiul dintre Germania şi Rusia a fost amânat câţiva ani. Oricum am lua-o, justificarea exercitării abuzive a puterii dă un semnal deloc pozitiv.

Or, revenind la dezbaterile academice, am regăsit în ele linia frontului ideologic care străbate, inclusiv după 70, dar şi după 25 de ani, Europa în întregul ei. Este vorba, cât mai simplu formulat, despre faptul că încetarea celui de al doilea război coincide, la oră şi minut, cu începerea celui de al treilea. Discuţiile şi expoziţiile despre terminarea coşmarului declanşat de naţional-socialismul german omit, cu rare excepţii, că acestuia i-a urmat, pe o durată şi cu un număr de victime infinit mai mare, teroarea comunistă sovietică.

Desigur, comparaţia între regimurile dictatoriale nu are drept finalitate relativizarea lor. Dimpotrivă. Doar prin comparaţie vedem care este, în fapt, adevăratul potenţial distructiv al miturilor politice. În plus, ceea ce probabil evită unii să spună este că, tot prin comparaţie, ajungem la o paradoxală şi îngrijorătoare concluzie: lupta antifascistă nu este în mod automat una prodemocratică. Liderii comunişti şi aceia care stau în succesiunea lor directă, inclusiv cei de astăzi, îşi expun antifascismul, dar vor să ascundă cât de antidemocratici sunt.

Din punct de vedere memorial, Europa se află într-o din ce în ce mai evidentă situaţie schizofrenică. Anvergura rememorării răului produs de a doua deflagraţie mondială stă într-un raport dezechilibrat cu politicile memoriale privind războiul rece. Europa de Vest pare să aibă un parcurs istoric propriu, de la rău la bine, în timp ce Europa de Est consemnează, discret, succesiunea catastrofelor care i-au marcat până acum existenţa. Pentru moment, nici măcar Uniunea Europeană nu a reuşit să aibă un trecut comun. Cât priveşte viitorul…