România șabloanelor: țara elevilor fără opinii

Poezia e genul meu favorit. Nu pentru că e scurtă, ci pentru că e, cred, genul care te face cel mai mult să gândești. Mi-au plăcut dintotdeauna alăturările neașteptate de cuvinte — din poezii și din versurile de muzică am învățat mai mult despre limbă și cum poate fi folosită decât din multe cărți de critică (critică, nu comentarii).

Am trecut, cred, pe lângă sute de șabloane ca cel despre care vorbesc azi. Dar ăsta m-a enervat peste măsură, pentru că reducea poezia la șablon — și peste asta nu pot trece ușor.

România anului 2025: poezia nu se mai citește, se completează în spațiile libere. „Poezia ... scrisă de ... are ca temă ... Vocea lirică exprimă ...” — un formular promovat ca „instrument de lucru pentru Bac”.

Și nu e o glumă. Internetul e plin de astfel de „șabloane de analiză”, librăriile gem de culegeri cu „modele de analize”, iar la meditații copiii repetă la infinit structuri de text care au o singură calitate: funcționează la examen, răspund baremelor.

Dar școala nu e doar ceva trist ce se încheie cu un examen gândit ca-n secolul trecut. Sau, cel puțin, n-ar trebui să fie.

Ne mirăm că elevii nu mai citesc — de ce ar citi, dacă analiza se face cu liniuțe de completat și nu e niciodată a lor? Ne plângem că nu gândesc critic — dar când i-am pus ultima dată să gândească, nu să reproducă? Ne revoltăm că nu pot face conexiuni — dar câți dintre profesorii sau părinții lor au fost vreodată încurajați să o facă?

Adevărul crud e că școala românească a devenit o fabrică de copii dresați să dea răspunsul corect. Nu să-l caute, nu să-l înțeleagă, ci doar să-l reproducă în forma cerută. Iar șabloanele sunt doar simptomul. Boala e mai adâncă: am transformat învățarea într-un exercițiu de conformism.

Elevii nu folosesc șabloane pentru că sunt comozi. Le folosesc pentru că sistemul le cere. Profesorii le predau pentru că altfel elevii pică examenele. Părinții le cumpără pentru că altfel „copilul meu nu intră la liceu bun”. E un cerc perfect al fricii — frica de a greși, de a fi altfel, de a nu bifa baremul.

Și, în acest cerc, lectura devine un moft, imaginația devine periculoasă, iar gândirea critică — o amenințare la adresa succesului școlar.

O țară care-și educă tinerii prin șabloane nu va avea niciodată oameni capabili să construiască ceva nou. Va avea doar executanți care știu să completeze formulare.

De aceea, când vorbim despre schimbarea examenelor, ar trebui să ne uităm dincolo de format. Nu e suficient să modificăm subiectele — trebuie să schimbăm ce și cum antrenăm la clasă. Să trecem de la „reține” la „înțelege”. De la „completează” la „argumentează”. De la „spune definiția” la „ce crezi despre asta”.

Și da, e mai greu. Pentru că schimbarea nu începe în minister, ci în fiecare oră de română, de arte, de muzică, de mate chiar,  în fiecare întrebare pusă unui copil: „Ce ai înțeles tu?” în loc de „Ce a vrut să spună autorul?”.

Școala noastră are nevoie de mai puțină metodică și de mai mult sens. De mai puține bareme și de mai multe conversații. De profesori care nu le dau copiilor șabloane, ci le aprind curiozitatea.

Pentru că altfel, vom continua să producem generații care știu exact ce exprimă vocea lirică, dar nu știu ce exprimă propria voce.