România pe plus, românii pe minus

Privită din afară, aşa cum este afişată pe cadranele cu cifre macroeconomice, România arată surprinzător de bine chiar şi pentru investitorii optimişti; uitându-ne „la firul ierbii“ însă, statisticile arată că românii care contribuie la creşterea economică duc o viaţă tot mai grea.

România este „Tigrul Europei“, cu un potenţial emergent de invidiat, astfel că pe pieţele financiare înregistrăm succes după succes.

Ultimul şi, poate, cel mai important este că investitorii s-au înghesuit să cumpere eurobondurile emise în aprilie de România, chiar dacă randamentul acestora (dobânda oferită de statul român) este la cel mai redus nivel din istorie – sub 4%.

La prima vedere, acest randament scăzut ar trebui să fie o veste proastă pentru investitori (ei câştigă mai puţin de pe urma plasamentului în titlurile România), dar de fapt este factorul care i-a încurajat.
Asta pentru că respectivul indicator arată cât este de (puţin) riscantă investiţia lor. Ba, mai important, arată că România este tot mai puţin riscantă: în urmă cu 11 ani, această dobândă (a se citi cotă de risc) era de 8%, apoi în urmă cu 6 ani aceasta a scăzut la 6,8%, pentru ca acum să fie de doar 3,7%.

Cu ce alţi indicatori i-am mai ademenit pe investitori? În primul rând, datoria publică sub 40% din PIB (în contextul în care alte ţări, mult mai „fudule“ trec de 80% din PIB), apoi deficitul bugetar, menţinut sub control deja de ani buni, o absorbţie accelerată a fondurilor UE şi, nu în ultimul rând, capacitatea de cumpărare a ţărilor către care noi exportăm.

Nota bene: nu creşterea exporturilor noastre este semnul cel bun, aşa cum se laudă politicienii de pe malurile Dâmboviţei, ci faptul că partenerii noştri (cum ar fi Germania, Franţa sau ţările non-UE) au o capacitate şi o dispoziţie tot mai bună de a ne cumpăra mărfurile.

Aşadar, România este una dintre revelaţiile primăverii 2014 pe pieţele financiare internaţionale. Dar ce se întâmplă cu locuitorii acestei ţări surprinzătoare, cu cei care şi-au pus în operă puterile şi priceperea pentru ca ţara lor să ajungă la asemenea performanţe?

Ei bine, tot din statisticile oficiale reiese că tocmai lor nu le merge deloc bine. În această primăvară, salariile lor sunt mai mici sau cel mult egale cu cele din toamna trecută, după un mic balon de oxigen financiar luat odată cu primele de Crăciun (acolo unde s-au dat).

Industriile exportatoare şi agricultura au fost motorul creşterii economice? Şi ce dacă?! Salariile medii din aceste ramuri au scăzut. În sectorul construcţiilor de maşini, în fabricarea mobilei, în domeniul textile-pielărie, în fabricarea de diverse produse industriale şi manufacturate – campionii exporturilor – salariul mediu pe ramură a fost cu 5% până la 15% mai mic în februarie 2014 decât în octombrie-noiembrie 2013. La fel şi în agricultură.
Asta în condiţiile în care şi-aşa aici, la marii noştri exportatori, se dau salarii sub media naţională.

Iar efectul se vede tot în statistici: consumul de alimente, bunuri de larg consum şi carburanţi a tot scăzut, pe fondul reducerii puterii de cumpărare a populaţiei, şi ponderea cheltuielilor cu strictul necesar în veniturile familiilor este tot mai mare.

Culmea este că statul îşi concentrează presiunea fiscală tocmai pe salarii şi pe produsele care compun acest consum individual, impunând familiilor să strângă tot mai mult cureaua.

Este firesc, astfel, ca pentru cei mai mulţi dintre noi să nu conteze că România este pe plus, câtă vreme românii sunt pe minus.