Revoluția gândirii 
(Secolul al VI-lea î. H.)


Este straniu că în acest secol au trăit atâția maeștri spirituali, gânditori de prim ordin, preocupați de aceeași soluție a căpătării echilibrului într-o lume de contradicții sfâșietoare și că învățătura lor a generat cele mai importante religii ale lumii.

Se poate spune că în acest secol are loc o mare mișcare spirituală, începută în secolul trecut de către Zarathustra. Lao Zi și Confucius (în China), Buddha (în India), Pitagora și Heraclit (în Grecia) sunt creatorii unor curente de idei care s-au propagat și amplificat în timp.

LAO ZI (570-490 î. H.) este autorul cărții sacre a daoismului, Dao De Jing, în care se spune că esența vieții este conferită de un spirit universal, de natură antinomică, divizat în feminin (yin) și masculin (yang), Pământ și Cer. Omul poate dobândi nemurirea, dacă știe să hrănească acest duh universal. Cartea cuprinde rețete pentru calea devenirii mistice, de genul: Cunoaște masculinitatea, dar preferă feminitatea: vei fi șuvoiul lumii. Dao suprem va fi cu tine și te vei putea întoarce la starea copilăriei. Pentru Lao Zi, dao reprezintă esența inactivă, situată la originile universului, pe când de este energia vitalizatoare a lui dao. Din punctul său de vedere, înțeleptul știe să folosească această forță magică, prin contemplație mistică, detașându-se de lume, adică dobândind starea de vid (dao).

În contrapunct cu daoismul se află doctrina lui CONFUCIUS – numele latinizat al lui Kong Fu Zi (551-479 î. H.), un învățător, cu atât de numeroși discipoli, încât învățătura sa a fost transmisă oral, din generație în generație. Prin ideile sale, a declanșat o reformă morală și politică, bazată pe noțiunea de educație totală. El propune o întoarcere la vechea înțelepciune a dinastiei Zhou, încercând prin aceasta să stimuleze dorința de perfecționare morală prin raportare la modele viabile. Fiecare om poartă în sine desăvârșirea și este dator să fie conștient de ea, căci cel care își descoperă virtutea nativă restabilește legătura cu infinitul. Concepția sa a fost expusă în cinci cărți care constituie fundamentul culturii chineze: Yi-jing (Cartea schimbărilor), Shu-jing (Cartea documentelor), Shi-jing (Cartea odelor), Li-ji (Cartea ritualurilor) și Chun-qiu (Analele primăverii și toamnei). Este vorba, în special, despre comentarii pe marginea vechilor texte. Așa de pildă se întâmplă cu Yi-jing, despre care am vorbit mai înainte, pe care Confucius o adnotează și o interpretează. Aceste cărți au căpătat caracter unitar, devenind o doctrină filozofică și, mai târziu, o religie (confucianismul). Confucius pornește de la ideea că trebuie găsită calea de mijloc

BUDDHA, pe numele său real – Siddhārtha, a trăit între anii 567-486 î. H. Și a creat o doctrină orală, care propune o modalitate de eliberare la îndemâna oricui: trezirea. În lume totul este suferință, a cărei origine este dorința; eliminarea dorinței conduce la anularea suferinței. Abia atunci omul este pregătit să se salveze de la condiția sa muritoare, urmând pe calea de mijloc, adică evoluând de la existența rațională spre cea contemplativă, dincolo de care se află nirvāna (beatitudinea, domolirea, lumea de dincolo de realitate). Buddha a rămas în conștiința colectivă deoarece este singurul întemeietor al unei religii, care nu s-a declarat trimisul lui Dumnezeu și care respinge ideea unui zeu suprem. El se autodenumește iluminatul (buddha) și descoperă singur sensul vieții. Întreaga esență a budismului este exprimată în legenda despre iluminarea lui Siddhārtha.

Ființa astrală a viitorului Buddha, după ce a trăit experiența a numeroase reîncarnări, înțelege că în următoarea sa coborâre profană va trăi experiența trezirii. Își alege locul și timpul în care să se reîncarneze, ca fiu al regelui Sudhhodana și al reginei Māyā (nume care înseamnă iluzie). Prevenit de astrologi că prințul va deveni Buddha pentru că va cunoaște bătrânețea, bolile, moartea și ascetismul, regele își închide fiul într-un palat al plăcerilor. Dar inevitabilul se produce; Siddhārtha, după ce a cunoscut toate bucuriile mărunte ale vieții, află și de existența nenorocirilor și pleacă în lume, unde învață ascetismul de la diferiți maeștri. Eliberat de toate dorințele lumești, el se așază sub un smochin și se gândește la nirvāna, la izbăvire și la sensul vieții. În acest timp este atacat de Mara (demonul întunericului), dar loviturile demonului nu ajung la el, căci ascetul este eliberat de existența omenească: el stă neclintit, în poziția specifică meditației budiste și între el și lume se ridică o pavăză. Înainte de apusul soarelui, Mara este înfrânt, iar Siddhārtha își continuă meditația și drumul spre nirvāna de-a lungul întregii nopți. În zorii zilei el a devenit Buddha (a ajuns în nirvāna).

Budismul se întemeiază pe patru adevăruri nobile: suferința este universală. Dorința și plăcerea stau la baza suferinței. De aceea, suferința trebuie oprită, iar ființa eliberată, astfel. Soluția o constituie calea de mijloc a lui Buddha: vedere justă, scop just, vorbire justă, acțiune justă, viață justă, efort just.

Cam în aceeași perioadă, în Grecia antică trăiește PITAGORA (născut la Samos, la 570 î. H.), filozof care și-a propagat învățătura întemeind o școală la Crotona. Figura sa a devenit legendară încă din timpul vieții, căci, ca și ceilalți înțelepți ai acestui secol, a făcut din ideile sale o doctrină pentru o elită, dar care s-a răsfrânt asupra unei zone largi, după modelul său creându-se numeroase școli, care, ca și a sa, au devenit societăți religioase și politice. Pitagora a întemeiat o știință totală, un mod de cunoaștere care aduna toate cunoștințele existente, de la matematică la metafizică și la religie. Această obsesie a sintezei va reveni constant de-a lungul timpului la mulți dintre marii gânditori ai lumii. În esență, învățătura pitagoreică se clădește pe ideea că sufletul este nemuritor, dar întemnițat în corpul perisabil și supus la numeroase reîncarnări. Prin inițieri (intelectuale și mistico-ritualice), practicate în școala lui Pitagora, ființa poate ajunge la revelația supremă, prin care sufletul se eliberează din închisoarea trupului; sursa și rădăcina Eternității este tetraktys-ul, suma primelor patru numere și principiul tuturor lucrurilor. 

Doctrina lui Pitagora a fost asociată cu cea orfică, de aceea trebuie spus că Orfeu este un personaj legendar, despre care se crede că a trăit înainte de Homer, dar a cărui învățătură s-a propagat lent, până în timpurile noastre, așa încât vom mai avea ocazia să vorbim despre ea. Despre Orfeu se spune că a trăit în Tracia, după unele surse, probabil la sfârșitul secolului al IX-lea î. H., dar a început să se vorbească despre el abia în secolul al VI-lea î. H. Este considerat personaj mitologic, semizeu și fondator al unei gnoze, poet și muzician care farmecă natura (îmblânzea animalele și oamenii prin cântecul lirei sale). Întemeietor de inițieri și de mistere (poate chiar misterele eleusine), vindecător și cântăreț, fidel lui Apolo, dar slujind și lui Dionis, Orfeu a coborât în infern pentru a o readuce în lume pe soția sa, Euridice. A încălcat, însă, interdicția de-a se uita înapoi, zădărnicind întreaga încercare și pierzându-și pentru totdeauna iubita. După revenirea din infern, Orfeu moare sfâșiat de fiare sau de femeile trace, a căror iubire o disprețuise, iar moartea sa constituie prețul plătit pentru triumful său asupra naturii (pe care poate s-o îmblânzească). Inițierea orfică recomanda asceză și promitea imortalitatea sufletului, iar doctrina orficilor a propagat un mit despre nașterea lumii din oul cosmic: sămânța universului este Phanes, un androgin, care își este suficient sieși și care a creat prima generație de oameni. 

Orficii erau asceți, se îmbrăcau în alb și practicau o serie de purificări. Coborârea în infern are funcție inițiatică, transmițând un mesaj capital despre moarte și înviere. În literatura antică, tema aceasta apare des, ca supremă victorie a omului. Pentru Ghilgameș, eroul care vrea să fie nemuritor, întâlnirea cu Enkidu, prietenul său mort, reprezintă un mod de cunoaștere a lumii de dincolo. El află că fericite nu sunt decât sufletele celor care trăiesc în memoria colectivă, prin faptele lor. Ulise coboară în infern pentru că vrea să-și cunoască viitorul de la orbul Tiresias, iar mai târziu, Aeneas își hotărăște devenirea întorcându-se la origini – el merge în infern să-și întâlnească tatăl și prin el să-și cunoască destinul. Orfeu obține dreptul de a o readuce din moarte pe Euridice, soția sa. Coborârea lui în lumea morții este o ispită, o chemare și o probă, așa cum chiar cântecul său este pentru cei îmblânziți. Putem spune că el se confruntă cu propria armă și se lasă ispitit. Nu numai că încalcă o interdicție și refuză un ritual, dar trăiește voluptatea seducției și își întoarce privirea spre Euridice. Orfeu este un învățător, dar care nu transmite cuvântul, ci emoția. El pledează pentru iubire și coboară în moarte în numele ei, pentru o singură ființă,  anume pentru femeia iubită. El este un mântuitor care propune eliberarea omului prin iubire. Muzica, arta, în general, reprezintă o cale de comunicare eliberatoare și de eros spiritual, în care se regăsesc toate treptele devenirii, de la simpatie, la dor și la deznădejde, la coborâre și înălțare, la suferință și la moarte.  Toată această experiență a dat numele unui metastil artistic, numit orfism.

În a doua jumătate  a secolului a trăit și un alt gânditor de importanță majoră – Heraclit din Efes –, dar opera sa a fost scrisă, probabil, în primul deceniu al secolului următor.

Literatura greacă se consolidează în acest secol prin noi creații. Pe lângă Alceu și Safo, mai trebuie menționați Anacreon, Pindar (care au scris tot poezie lirică) și Eschil (525-456 î. H.), poet dramatic, care face începutul tragediei grecești, prin opera sa. Ultimii doi se afirmă artistic în secolul următor. 

De asemenea, acum se pare că a trăit ESOP (Aisop), fabulist pe seama căruia s-a scris o biografie, mai degrabă ficțională decât documentară, și care a circulat în Europa medievală, sub numele de Esopia, ca roman popular. Dintre povestirile sale alegorice și moralizatoare o amintim pe următoarea: 

O pisică se îndrăgostește de un bărbat și o roagă pe Afrodita să-i dea înfățișare omenească, fiind convinsă că n-o va trăda adevărata natură; zeița îi îndeplinește dorința, dar în noaptea nunții trimite un șoarece în camera celor doi îndrăgostiți, iar pisica își manifestă instinctul de animal de pradă. Așadar, numai educația spirituală dă forță rațiunii pentru a domina instinctele.

În concluzie, secolul al VI-lea a favorizat apariția unor doctrine importante care au rezistat până astăzi (daoismul, confucianismul, budismul, orfismul și învățătura pitagoreică).Toate aceste doctrine au avut un caracter elitist, uneori secret, dar au căpătat în mod neașteptat un caracter popular.

Biblio

  Mircea Eliade – Istoria credințelor și a ideilor religioase, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986, vol. al II-lea (trad. Cezar Baltag)

  Michael Carrithers – Buddha, Ed. Humanitas, 1996 (trad. Vlad Russo)

  Karl Jaspers – Oameni de însemnătate crucială, Ed. Paideia, 1996

  Pitagora – Legile morale și politice, Ed. Antet, 1996

  Pitagora – Versurile de aur, Ed. Herald, 1996

  Lao-Zi – Cartea despre DAO și PUTERE cu ilustrări din Zhuang-Zi, Ed. Humanitas, 1993 (trad. Dinu Luca)

  Alan Watts – DAO – Calea ca o curgere de apă, Ed. Humanitas, 1996 (trad. Dinu Luca)

După Doina Ruști,  Enciclopedia culturii umaniste, 2004; https://doinarusti.ro/enciclopedia.html