Rebelii

De peste 15 ani, publicate mai întâi prin ziare şi reviste, apoi „aruncate” în spaţiul virtual, manifestele au devenit un fel de specie literară. Spontane şi sincere până la prăsele, ele se citesc uşor şi cu înfrigurare fiindcă mulţi rezonează la ideile pe care le conţin, aderă la acestea constatând că gândesc la fel.

„Strămoşul” acestui gen de epistolă incendiară este, din 1998, Sabin Gherman, cu „M-am săturat de România”. Visând la enclavizarea economică şi spirituală a Transilvaniei-Gherman punctează tarele care i-au alimentat dispreţul faţă de Sud: miticismul, balcanismul ordinar, civilizaţia seminţelor de bostan, şmechereala, ţigănia, şpaga-ciubucul-peşcheşul, şoselele proaste, care ne fac să „intrăm în istorie ca-ntr-o infectă crâşmă de cartier”.

După câţiva ani, apare un alt text, semnat de Alexandra Svet. În manifestul ei, tânăra denunţă blocajul şi inerţia  în care trăim, menţinute deliberat de clasa politică, „mulţumită de faptul că noi am încetat să mai reacţionăm şi nu facem decât (…) să ne plătim cuminţi taxele”. Apoi, oferă alternativa românilor educaţi, deştepţi, tineri, muncitori, corecţi, integri, cu iniţiativă, cu atitudine şi cu autoritate, experţi în domeniul lor sau a celor care „au plecat scârbiţi din ţară”, propunându-le să se strângă într-o „Mişcare a românilor cu balls şi cu coloană vertebrală”.

Puţin după vârtejul stârnit de Svet, apare un alt excelent text-manifest, „Cred într-o Românie subterană”, semnat de Ovidiu Ivancu, care descoperă totuşi resursele de-a spera. Optimismul lui Ivancu provine, paradoxal, tocmai din prestaţia haotică şi lipsită de viziune a unor „nevertebrate politice”, văzută ca element de contrast al unei normalităţi care se instaurează inexorabil, „indiferent de clasa politică sau chiar împotriva ei”.

Este urmat de o „Scrisoare către liceeni”, semnată de Tudor Chirilă. El mărturiseşte în faţa mai-tinerilor din România: „Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveţi o şansă. (...) Noi ne-am înşelat”. Şi continuă cu câteva îndemnuri: „Nu vă gândiţi la furat!”, „Citiţi. Citiţi mult”, „Căutaţi-vă între voi!”, „Nu fumaţi iarbă şi nu vă daţi în cap cu alcool!”, „Din prezentul amărâtei ăsteia de ţări, nu  puteţi învăţa Binele. Binele puteţi fi voi!”, „Nu-i invidiaţi pe oamenii cu bani!”, „Nu vă resemnaţi!”, „Protestaţi, luptaţi, protestaţi! Cu scop însă”.

Întâmplător sau nu, textele de mai sus conţin câteva motive care seamănă: 

1. Brain-drain-ul şi exportul masiv de forţă de muncă, văzute drept consecinţe proxime ale unui rău social structural. 

2. Definirea acestuia prin cuvinte-cheie: şmechereala, şpaga pe faţă, blocajul lăuntric, inerţia comportamentală, paralizia în reacţii, retorica găunoasă, lingăii, cocalarii, fufele ajunse bine, corupţia, haosul cotidian, supravieţuirea în prostie. 

3. Soluţia naturală: impunerea românilor, mai ales a celor tineri, citiţi şi educaţi, deştepţi, muncitori, cu iniţiative, cu autoritate, a celor care îşi văd de treabă, dispreţuind, cu detaşarea omului cinstit, mecanismele statului. 

4. Identificarea unui vinovat unic: clasa politică.

Din toate aceste motive, postat cu premeditare în siajul celor de mai sus, textul semnat de caracaleanul Liviu Andrei, „Să-mi bag…-n Transilvania!”, (din care nu are rost să citez, şi nu din pudibonderie!) nu este decât o imprecaţie isterică, grosolană, lipsită de idei şi de sens, a unui ins care cred că nu prea are toţii boii acasă. Dovada stă în conţinutul unui „text de sprijinire” a celui iniţial, postat chiar a doua zi după izbucnirea scandalului: „Cred că voi câştiga acest război. (…) Dacă nu eram sunat să fiu ameninţat cu moartea, mă opream. (…) Baba Novac scrie pe mine.(…) Nu am de ce să-mi cer scuze. Prefer să mor decât să o fac. Am îmbrăcat cămaşa morţii şi îmi stă bine în ea. Mi-a murit frica”. Printre rânduri, individul, membru al Uniunii Scriitorilor din România!, se mai burzuleşte patetic: „ Nu am dreptul la o părere? De ce mi se pune pumnul în gură?”.

Păi e simplu, bre: fiindcă ai dreptul să scrii orice, oriunde, însă nu atât de prost!