Răţuşca cea urâtă
0Liberalizarea pe piaţa serviciilor poştale, decretată la începutul acestui an, ne-a adus la poartă, cu teleguţa ridicolului, o nuntă fără peţitori: privatizarea Poştei Române.
Deşi s-a anunţat febril că peste 50 de potenţiali investitori de pe trei continente îşi vor smulge din mâini caietele de sarcini, până acum nici unul nu ne-a trecut pragul. Dacă ar fi să ne luăm după Ion Smeeianu, chiar investitorii au fost cei care au cerut amânarea procesului de depunere a ofertelor. Deci ei există. Dacă ar fi să ne luăm după ministrul Dan Nica, pe lângă datoriile istorice pe care compania le are la bugetul de stat, chiar în buza procesului de privatizare, Fiscul a mai descoperit încă una, de 107 milioane de lei. Din pricina asta, ei au fost bulversaţi niţel. Dar care ar fi atuurile acestei instituţii, pe o piaţă concurenţială, unde companiile private de curierat asudă din greu? În primul rând, „(...) poşta are câteva mii de locaţii, ceilalţi au câteva zeci”. În al doilea rând, „este furnizor de servicii universal”. Nu doar că ministrul Nica are dreptate, dar a fost chiar modest în aprecieri. De universalitatea serviciilor Poştei Române am beneficiat chiar eu, cu câteva zile în urmă. Şi am constatat că ele pot fi catalogate a fi de-a dreptul intergalactice. Avem o scrisoare şi trebuie să o trimitem. Cum procedăm? Păi, avem nevoie de un timbru, deci căutăm un oficiu poştal. Dacă îl găsim, ne aşezăm la una dintre diversele cozi, după ce ne asigurăm că este cea potrivită: la una se prestează ceva cu asigurări, la alta se dau pensii, la una se plătesc facturi, la alta-chitanţe, la una se depun recomandate cu confirmare de primire, la alta-fără. Şi stai. Ca la teatru. Fiincă spectacolul poştal este unul fascinant. Decorul: duşumele înnegrite, ca de MAT, ghişee decorate cu anunţuri sobre şi abulice, scrise cu carioca, nişte pupitre de scris, cu geamuri, sub care s-au îngălbenit câteva modele de formulare. Împrejur miroase a copilărie şi a vagon de clasa a treia. Fără nici o excepţie, madamele sunt opărite şi puse pe harţă, nimic nu e bine completat, mereu mai trebuie ceva, se lucrează cu calculatoare, dar totul se transcrie cu pixul în registre, se ştampilează la greu, tonerul de la imprimantă face figuri, fără explicaţii, funcţionarele plecă de la ghişeu şi dispar după nişte uşi, în nişte încăperi tainice, de unde revin într-un târziu ca să-ţi spună că nu au găsit ceva sau că nu se poate altceva, din cauză că-i lipit cu scotch. Oamenii fierb de nervi, vociferează, madamele dau replici scurte, apoi se fac că nu aud şi ştampilează, calculează, ştampilează. Ca să trimit scrisoarea aceea blestemată, am plătit cu două ceasuri de viaţă. Dar am avut noroc: am fost ultimul client servit înainte să se schimbe tura! În urma mea, un naiv a întrebat cu speranţă: ”Aveţi plicuri?”. Şi a primit răspunsul ca pe un pumn în plex: „Plicuri la librărie, nu la poştă!”. Vedeţi, domnule Nica, de ce nu se mărită răţuşca? Fiindcă e urâtă.