Puneţi preţuri pe „cultura de piaţă”!

Este mişcător că, de câţiva ani buni, artiştii noştri se bucură de generozitatea omului de afaceri Ioan Antonescu, ”mareşalul” cum îl alintă ei. Nu numai fiindcă datorită acesteia au colindat prin ţară şi prin lume, cât, mai ales, pentru că astfel de gesturi îi aduce şi îi ţine împreună pe cei mai mari actori şi cântăreţi români, le ocroteşte nostalgiile, îi revigorează şi îi conservă ca breaslă.

Sigur că beneficiul este unul reciproc: nu ştiu dacă „mareşalul” a ales să-şi orienteze mecenatul către aceştia dintr-o pasiune anume, dar cert este că lovitura de imagine a fost una extrem de eficientă: notorietarea beneficiarilor a furnizat o vizibilitate extremă atât numelui său cât şi firmei sale.  Dar nu acest lucru e important, ci faptul că artiştii se strâng laolaltă, se simt bine, comunică, dăruiesc şi primesc. Şi mai au un motiv să se socotească norocoşi: meseria le trăieşte! Habar n-am prin ce miracol biletele de teatru au ajuns să se vândă pe sub mână, cinematografia autohtonă strânge vrafuri de premii de pe mapamond, industria spectacolului (de calitate sau dominată de kitsch) nu dă semne de gripaj.

Ce se întâmplă însă cu scriitorii, cu pictorii, cu sculptorii României? Abia respiră. Ca să poată trăi, cei mai mulţi şi-au transferat vocaţia pe post de hobby şi s-au apucat de meserii „profane”. Cei care continuă să creadă cu încăpăţânare în talentul lor sunt nevoiţi să inventeze tehnici de supravieţuire în mizerie şi aşteaptă, ca la 6 din 49, să fie loviţi de vreo baftă divină. Scriitorii se citesc şi se comentează între ei. Specia criticilor de întâmpinare a pierit cu discreţie. Poeţii sunt cei mai disperaţi: pasionaţii de versuri au dispărut aproape cu desăvârşire şi nimic nu semnalizează că generaţia Facebook ar mai avea chef să consume profunzimi metafizice. Dacă nu s-au convertit la jurnalism, prozatorii  speră să fie băgaţi în seamă de vreun traducător, care să-i livreze altor zări, unde spiritul încă poate genera glorie. Puţinii dramaturgi trag nădejde că vor fi blagosloviţi de flerul regizorilor debutanţi, dar cel mai adesea scriu scenarii pentru sitcomuri tâmpite. Din cele aproximativ 400 de edituri active, puţine mai publică literatură nouă, iar acestea din urmă livrează, de când se ştiu, aceleaşi trei-patru nume, care le asigură succesul de casă. Când nu „prestează” la comandă, pictorii expun cu disperare pe net şi se roagă la Dumnezeu să-i remarce vreun galerist sau vreun negustor de artă. Cum foarte probabil s-a întâmplat cu tânărul lor confrate Adrian Ghenie, din Baia Mare, care, la începutul lunii martie, şi-a deschis o expoziţie la New York, cu toate cele 13 pânze vândute înainte de vernisaj, la preţuri cuprinse între 65.00 şi 350.000 de dolari bucata! Sculptorii îşi irosesc voturile pentru ipochimeni care ar putea deveni primari excentrici şi care, poate-poate, le va comanda vreo statuie de scuar sau, din spaima zilei de mâine, îşi deschid firme de amenajări interioare ori de tuns boscheţi prin grădinile grangurilor.

Pentru toţi cei de mai sus, Ministerul Culturii nu există. S-ar putea spune că nu există nici măcar pentru guvernul pe care-l reprezintă, având în vedere bugetul ridicol care i-a fost alocat pentru 2013. Paradoxal însă, în ciuda sărăciei crunte în care e ţinut, Ministerul Culturii poate produce deopotrivă şi faimă, şi bani. 

La sugestia mea, un bun prieten a susţinut, vreme de aproape şapte ani, într-o publicaţie financiară o pagină care purta genericul „Cultura de piaţă” şi care analiza fenomenul prin grilă economică.

Concluzia a fost foarte clară, deşi sună urât: ca orice marfă, produsul cultural valoros şi autentic trebuie mai întâi depistat, apoi poate fi ambalat şi dat pe mâinile unor băieţi care se pricep să-l vândă!

Soluţia propusă: înfiinţarea urgentă şi punerea în turaţie maximă a unui departament ministerial de marketing cultural.

Ce credeţi că s-a petrecut apoi?

Acelaşi mirobolant nimic.