Preţul onestităţii: trei dinţi din faţă

După ce am publicat un articol prin care salutam retragerea demnă din imundiţia discursului public a domnului H.R. Patapievici, un cititor indignat din Timişoara mi-a reproşat că gestul filosofului nu este decât „consecinţa tristă a acestei grămezi de adunături care scriu articole, apar pe sticlă şi instigă la ură”, printre care mă număr şi eu.

Iar, în final, mă soma astfel: „Ia uitaţi-vă în oglindă şi spuneţi, cu mâna pe inimă: sunt un om onest! Analizaţi-vă reacţia feţei şi o să vedeţi dacă aveţi dreptate!”.

Trebuie să recunosc, domnule Radu Gheorghe, că am încercat asta duminică dimineaţă şi n-am putut: jurnalele de ştiri anunţau arestarea celor doi paparazzi de la „WowBiz” care, la poarta nunţii fostului premier Călin Popescu Tăriceanu, după ce au spart o sticlă de bere în capul unui streward al Palatului Ghika, l-au umplut de vânătăi pe un cameraman de la ProTv şi i-au spart trei dinţi colegului său de  Realitatea Tv, care îi sărise în apărare. „O bătaie între nişte jegoşi de ziarişti...”, dădea ieri, la „şmartfăun”, lămuriri în metrou o piţi ofilită.

Atîta vreme cât, în tulburea lor percepţie, consumatorii de presă din România îi asimilează pe cei doi urangutani chiauniţi de alcool cu jurnaliştii care câştigă un bănuţ amărât din propria lor onestitate, este normal să mi se facă silă de mine când mă uit în oglindă.

Cu atât mai mult cu cât, în urmă cu un deceniu, am girat cu numele meu un cotidian (promis iniţial a fi unul menit să publice anchete profunde, dar care s-a dovedit curând o găleată cu lături), în redacţia căruia, fără să mi se ceară încuvinţarea!, au fost aduse tot felul de mutre bizare, ce-şi spuneau „fotoreporteri de investigaţii mondene” şi care au umplut prima pagină cu mult trudite instantanee porno. După fix trei luni, mi-am dat demisia.

Însă tot duminică, am reuşit totuşi să mă privesc în oglindă, după ce aceleaşi jurnale de ştiri au prins să transmită, în pandant, ştirea despre grupul armat din Mali, care i-a răpit şi i-a asasinat pe jurnaliştii Claude Verlon şi Ghislaine Dupont, de la RFI. Cei doi se aflau în misiune, încercând să realizeze un reportaj la Kidal. M-am putut privi în oglindă fiindcă, la rândul meu, am fost corespondent de război şi am transmis de pe frontul din Bender, în timpul conflictului transnistrian. Şi ştiu ce înseamnă să faci poze pentru ziar, alergând printr-un oraş pustiit de explozii, sub tirul pervers şi tăcut ar unor lunetişti îmbibaţi cu vodcă, care se prăpădesc de râs încercând să-ţi spulbere capul, ca pe bostanul din vârful gardului.

Războaiele sunt la fel peste tot. Spre deosebire de jurnaliştii francezi, pentru mine a hotărât Dumnezeu că nu acolo este locul şi vremea sfârşitului. Iar asta numai ca, între alţii, poate chiar dumneavoastră, domnule Gheorghe, să fiţi informat corect, de la faţa locului, despre ce se întâmplă cu militarii forţelor multinaţionale din Mali sau cu românii de peste Prut!

Sunt, deci, mândru că fac parte dintr-o asemenea „grămadă de adunături”!

Vedeţi? Acesta este riscul la care se expun comentatorii pătimaşi, grăbiţi şi microbişti: au şi nu au dreptate.
În acelaşi timp!