Preşedintele Iohannis vrea să reformeze educaţia cu ajutorul sindicatelor

Iohannis felicită Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI) pentru cei 25 de ani de activitate. Nu numai un gest protocolar, dar şi laude: „E o performanţă în sine faptul că în tot acest timp v-aţi remarcat că un actor social puternic, punându-vă întreaga competenţă şi experienţă în slujba educaţiei, pentru schimbarea calităţii învăţământului”.

„Nu îmi imaginez că această regândire a sistemului educaţional se poate face în afara concursului oferit de sindicate. Dimpotrivă, mă bazez foarte mult pe dumneavoastră şi vreau să lucrăm cot la cot pentru succesul acestui proiect de ţară", arată şeful statului.

Nu ştiu cum cad aceste laude, dacă situaţia din educaţie, pe care o constată şi preşedintele ţării, este caracterizată astfel:

„Problemele grave cu care se confruntă astăzi sistemul de educaţie din România demonstrează, fără doar şi poate, că este imperios necesară reconstrucţia lui.”

Trecând peste inconsecvenţa logică a preşedintelui, sindicatele s-au luptat pentru schimbarea calităţii învăţământului, dar n-au reuşit mai nimic, consecinţa acestei lupte o reprezintă problemele grave din educaţie, să ne reaminitm de „contribuţia” sindicatelor la reforma educatei.

Să nu ştie fostul Inspector General Şcolar, Klaus Iohannis, că toate sindicatele din învăţământ s-au opus cu toate forţele la schimbarea în bine a educaţiei? Nu cred că nu ştie.

Felicitările aduse FSLI reprezintă o mostră clară de oportunism politic, o încercare de a „se pune bine” măcar cu sindicatele, dacă din toate părţile societăţii i se sparg în cap critici peste critici.

Şefii sindicatelor din învăţământ reprezintă interesele cadrelor didactice, pentru care sunt şi plătiţi (cu sume care au rămas mereu secrete).

Pentru banii pe care îi primesc, aceşti şefi de sindicate se gândesc exclusiv la beneficiile profesorilor, în general ale salariaţilor din învăţământ, beneficii care nu au neapărat legătura cu bunul mers al educaţiei.

La orice schimbare din legislaţia educaţiei, prima grijă a sindicatelor a fost să nu afecteze interesele celor care le plătesc, prin cotizaţii, salariile.

Coincid aceste interese, întotdeauna, cu interesele beneficiarilor educaţiei, elevi, studenţi şi părinţi, care şi susţin financiar educaţia, prin taxele şi impozitele plătite la stat?

Bineînţeles că nu coincid.

Să vedem câteva exemple.

Sindicatele s-au opus modificării curriculare, care presupunea eforturi de adaptare şi formare pentru cadrele didactice. Introducerea unor discipline agregat, (educaţie pentru societate, ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului), au fost retrase din proiectul de curriculum, la cererea sindicatelor. Pentru a proteja sindicaliştii de eforturi suplimentare.

Nu contează că beneficiarii educaţiei au nevoie ca de aer de aceste modernizări curriculare, care să ţină cont de noul context economic, social, de integrarea în UE.

Actualul curriculum conţine doar aria conceptual-teoretica, nu şi ariile aplicativ-practica, interdisciplinară, generatoare de învăţare continuă.

Educaţie adevărată înseamnă a învăţa să ştii, să faci, să fii, să trăim împreună. Acest tip de educaţie funcţionează în ţări devoltate, nu şi în România.

Sindicatele s-au opus şi se opun unei evaluări corecte şi cinstite în educaţie, care să pună accentul pe progresul şcolar al elevilor, măsurat cu aplicaţii informatice, fără influenţe subiective.

Că este nevoie de astfel de evaluări e dovedit de rezultatele catastrofale de la examenele de bacalaureat şi testare naţională.

350.000 de elevi au parcurs liceul degeaba, în ultimii 4-5 ani, n-au luat bacalaureatul sau nici nu s-au prezentat la examen.

La admiterea la liceu de acum câţiva ani, 38% dintre elevii de clasa a VIII-a aveau medii între 8-10. Adică erau în categoria buni şi foarte buni. Cine poate crede aşa ceva, când evaluări internaţionale credibile ne plasează în coada clasamentelor performanţei şcolare

Salarizarea profesorilor ar trebui realizată în funcţie de performanţele proprii şi rezultatele muncii, măsurată de progresul şcolar al elevilor şi studenţilor. Fără pornirea motoarelor motivării salariale, nu va exista un progres în educaţie.

Nici această măsură n-a fost agreată de sindicate, care s-au opus cu vehemenţă la orice modificare a politicii salariale, altfel decât creşterea în bloc, nediferenţiat, a salariilor tuturor profesorilor şi salariaţilor. Că doar toţi plătesc cotizaţia la sindicat!

În managementul şcolilor, sindicatele nici n-au vrut să audă de prezenţa părinţilor în Consiliile de Administraţie.  Părinţii ar fi avut pretenţii la calitatea educaţiei, ar fi cerut ce este în interesul copiilor lor, nu în  interesele profesorilor, dacă erau în contradicţie cu acelea ale elevilor.

Angajarea pe post în şcoală, scoaterea din învăţământ a cadrelor didactice neperformante sau cu abateri grave de la normele specifice educaţie, au fost de asemenea respinse de sindicate.

Asistăm la derapaje grave de la un comportament corect al unor profesori, care rămân totuşi în şcoli, cu sancţiuni minime.

Legea Educaţiei Naţionale, elaborată în perioada Boc-Funeriu, a fost schimbată în ultimii 3 ani şi sub influenţa sindicatelor.

Doar că aceste poziţii s-au întors ca un bumerang în capul cadrelor didactice şi sindicatelor.

Abandonul şcolar creşte vertiginos, atât la elevi, dar mai ales la studenţi.

Şcolile şi facultăţile rămân fără „clienţi”, ceeace conduce la desfiinţarea de posturi didactice, la închiderea de universităţi, şi de licee, mai ales tehnologice.

Şi este normal să fie aşa, dacă familiile au constatat că şcoala nu ajută tinerii să obţină un job bine plătit în piaţa muncii, că există o prăpastie între şcoală şi exigenţele angajatorilor.

Inadecvarea educaţiei la noul context în care trăim conduce la şomaj în rândul salariaţilor din educaţie, lucru neanticipat de sindicate.

Recentul incident, cu apariţia pe site-ul ministerului a unei prevederi legislative  ce conţinea concedierea a 5000 de salariaţi din învăţământ, imediat repudiată de ministru, este relevant.

Cât despre faptul că şcoala trebuie să fie în slujba beneficiarilor, plătitori ai salariilor profesorilor, se întâmplă exact pe dos.

Toate aceste lucruri trebuie să le aibă în vedere preşedintele Iohannis, când evaluează starea educaţiei şi modul de rezolvare a stării negative din învăţământul românesc.

Ca şi în alte ocazii, preşedintele Iohannis preferă să se pună bine cu actori din societate, chiar în detrimentul interesului naţional,  din educaţie, în acest caz.