Post festum
0Caruselurile vacanţei de iarnă au trecut. Ne-am adăugat cu încă un an. La mine, s-ar putea să fie un semn că devin copleşit de vârstă: week-end-urile şi concediile mă obosesc.
Nu mai pot să mă destind, trăiesc cu frenezie într-un gând difuz, fără capăt. De fiecare dată, mă trezesc în zori cu disperarea de-a rupe timpul în fâşii cât mai lungi, de-a repara ce-am stricat, de-a face, pe nerăsuflate, ceea ce-a rămas nefăcut, de-a iubi ce-a rămas neiubit, de-a închipui ce-a rămas nescris. Proiectând, mereu mai târziu, mereu prea târziu, acel ceas în care să rămân singur cu mine însumi, să mă reculeg, să mă bucur de lucrul mâinilor şi minţii mele. Înainte de plecare, trag cu înverşunare, ca să las în urmă totul în regulă, să nu fac probleme nimănui. În primele trei zile de concediu, zac într-un soi de sleială depresurizatoare, revin la suprafaţă, creierul mi se limpezeşte, încep să funcţionez ca pe vremea când nu aveam în vocabular cuvântul stres. Dar iar mă trezesc în zori şi iar încep goana nebună după îndreptarea secundelor irosite. În ultima zi, intru în panici fară obiect, le înghesui pe toate, scap pe jos farfurii care se fac ţăndări şi adorm, către dimineaţă, în convulsii. Apoi, ca pentru orice angajat de nădejde, prima săptămână de serviciu trece într-o melancolie aburită şi vag neproductivă. Intru iar în ritmuri, mă re-articulez ca un robot care funcţioneză cu cafea. Dar mă duce mintea la următoarele zile libere, par a fi de cealaltă parte a morţii, îmi promit să nu mai pierd atunci nici o clipă. Este sindromul românului care parcă trăieşte doar pentru şi de sărbători, iar în rest le aşteaptă. Muncind împrăştiat pentru ele, aproape cu ură. Ceea ce este bine făcut nu-i umple sufletul, doar rutina şi mântuiala îi conferă satisfacţia că a păcălit pe cineva. Noi nu avem o etică fiinţială a muncii, după cum nu avem nici o filosofie destinsă a răgazului. Pentru mine, munca este vitală şi vitalizatoare doar atâta vreme cât înseamnă lucru. Cu fineţe de chirurg, asupra diferenţei acute dintre cele două noţiuni mi-a atras atenţia Alecu Paleologu. Şi am observat că, lucrând, nu mă istovesc ci, dimpotrivă, mă încarc cu energii fericite. Lucrând, nu am decât o singură voinţă: totul trebuie să iasă perfect. Pot lucra astfel câteva zile, fără să dorm. Am fost dintotdeauna un lup singuratic, nu am vocaţia lucrului în echipă, dar sunt atent şi deschis, am încredere în intuiţia celor care mă cooptează într-un proiect seducător şi încep să rezonez încetul cu încetul. De aceea cred că team-building-urile nu sunt decât decât nişte veselii de pâslă, că prieteniile cresc doar între adevăratele competenţe şi că lideri incontestabili nu pot fi decât profesioniştii. Cu toate aceste metehne, pot oare să devin un european în stare să trăiască pe propriile picioare? Sincer, mă îndoiesc.
P.S. Acum, că au trecut şi Boboteaza, şi Sfântul Ioan, cred că ar trebui să ne apucăm de „lucrul bine făcut”. Februarie trece iute, că e lună scurtă, deci să lucrăm măcar până pe 1 martie, de „Mărţişor”! Că abia apoi vine greul: 8 Martie,1 aprilie, 1 mai, de la 1 iunie încep vacanţele de vară….