Plictiseală mare, monşer!

După cum anticipam, campania electorală pentru prezidenţiale a debutat prăfos, într-o lehamite generală. Plictisit pare a fi electoratul, care nici nu se mai sinchiseşte să descifreze tiribombele sibilinice ale „alteţilor” care sprintează, ca treziţi din somn, către fotoliul de la Cotroceni.

Lipsite de vlagă şi părăsite complet de imaginaţie par a fi staff-urile electorale, satisiţi par a fi candidaţii înşişi, care nu pot, nu vor sau, pur şi simplu, nu au ce ori chiar nu au chef să comunice.

Se poate constata doar că, pe deasupra acestei stenahorii electorale, parcă s-a declanşat un armaghedon al dreptăţii: arestări-surpriză ale unor baroni, parlamentari şi afacerişti, dosare grele scoase de la dospit, sindicate care prind să se foiască. Dacă toate acestea s-ar fi petrecut în afara perimetrului de turnir politic, probabil le-am fi putut citi în cheia unor întâmplări vitalizante. Dar, câtă vreme rămân acolo, oricine îţi va spune ridicând din umeri: „Ce vrei? E campanie!”, fără să mai contextualizeze, fără să mai caute să priceapă de unde vine cutare sau cutare minge de biliard, cine anume a lovit-o magistral şi cu ce scop. Indubitabil însă toată această atmosferă funerară este cauzată în primul rând de anostitatea desăvârşită a discursului politic dâmboviţean.

În pandant, mi-am adus aminte de un alt discurs, rostit cu câţiva ani în urmă şi care mi se pare a fi o capodoperă a limpezimii oratorice: cel al lui Kevin Rudd, de două ori prim ministru al Australiei, adresat musulmanilor din ţara lui. Istoria acestora în ţara cangurilor este una mult mai veche de 1860, când a sosit acolo un număr mare de conducători afgani de cămile, care şi-au construit, un an mai târziu, prima moschee. În 2006, islamiştii ajunseseră să reprezinte 1,71% din populaţia ţării, majoritar creştină. Cu care, multă vreme, au convieţuit în pace. Până în 2001, când la New York s-au prăbuşit Gemenii iar la Bali au avut loc acele fioroase atentate cu bombe. Apele au început să se tulbure. Iar islamiştii au devenit brusc sonori.Un cleric musulman le-a categorisit pe femeile care nu poartă feregea drept „carne dezvelită” şi le-a acuzat că sunt ele însele vinovate de agresiunile sexuale la care sunt supuse. Apoi, un alt popă cu turban a calificat cultura australiană drept una „a berii, a jocurilor de noroc şi a prostituţiei”.

Rudd s-a enervat, a ieşit la rampă şi le-a transmis următoarele: „Imigranţii, nu australienii, trebuie să se adapteze! Asta e, chiar dacă vă convine sau nu. M-am săturat de îngrijorarea naţiunii noastre faţă de ofensarea unor oameni sau a culturii lor! (...) Aceasta s-a creat în peste două sute de ani eforturi, încercări şi victorii ale unor milioane de bărbaţi şi de femei care au căutat libertatea. (..)  Cei mai mulţi australieni cred în Dumnezeu. Nu e vorba aici de vreo aripă creştină de dreapta sau de vreo presiune politică, ci de un fapt: bărbaţii şi femeile de confesiune creştină au fondat această ţară (...) Dacă Dumnezeul lor înseamnă o ofensă pentru voi, căutaţi o altă parte a lumii să vă fie casă, fiindcă Dumnezeu este o parte a culturii noastre! Vom accepta credinţa voastră fără să vă întrebăm nimic. Vă cerem doar s-o acceptaţi şi voi pe a noastră şi să trăiţi cu noi în armonie şi bucurie paşnică. Aceasta este patria noastră, pământul nostru şi stilul nostru de viaţă, vă puteţi bucura oricând de toate acestea. Dar, după ce veţi înceta să vă mai plângeţi şi să vă îngroziţi de steagul nostru, de onoarea noastră, de crezul nostru creştin, de stilul nostru de viaţă, vă recomand cu căldură să profitaţi de o altă mare libertate australiană: libertatea de a pleca. Dacă nu sunteţi fericiţi aici, plecaţi! Nu noi v-am obligat să veniţi aici. Ci voi aţi cerut să rămâneţi. Acceptaţi deci ţara pe care voi v-aţi dorit-o!”.

Ferm, concis, dar conciliant. Nu vreau să discut aici nici naţionalismul lui Rudd, nici să comentez asupra perspectivelor xenofobe dinspre care ar putea fi tratată cuvântarea sa. Ci doar să remarc claritatea cu care un om politic este în stare să-şi transmită mesajul.