Pe viaţă şi pe moarte. Mediocritate versus meritocraţie

Şocul a fost să realizez că până când nu omoară-arde-pângăreşte tot de jur-împrejur, mediocritatea nu are linişte. Mărturisesc, în inocenţa mea, uimirea de a vedea împlinirea programatică a răului înzidită visceral în vieţuitorul mediocru. Frica naşte ură. Ura răscoleşte din hăuri atavismul prey-predator. Încolţită, prada (mediocritatea, adică) are un gând şi numai unul: să şteargă de pe faţa pământului ameninţarea de moarte. Meritocraţia, adică.

Somnul raţiunii naşte monştri hidoşi. Fără excepţii. Monstrul monştrilor mioritic – etern, fascinant, fetid, letal – e mediocrul, înstăpânit peste merituoşi. Pute-pute - da’-i călduţ!... Las’ că n-o fi foc - merge şi-aşa!... Au violat şi ei un pic - mare brânză, n-a murit nimeni!... Ştie carte până la genunchiul broaştei - pagubă-n ciuperci, e numai bun(ă) de pus în funcţii!... E agramat(ă) până la cer şi înapoi -  perfect(ă) pentru sinecura publică!...

Numesc mioritic răul primordial din noi, cu care avem de luptat pe viaţă şi pe moarte: La apus de soare / Vor să mi-l omoare... / C-are oi mai multe / Mândre şi cornute... – Remember? Sau mai încoace, mai la Clejani, aşa:  Noaptea pă fulgerătură / Atunci căişori se fură!... 

Faceţi două liste cinstite. Sine ira et studio.

Prima, merituoşi pe bune: aleşi ai neamului - de tot soiul, de sus până jos –, miniştri/secretari de stat, funcţionari de tot felul, inspectori (şcolari)/profesori...

A doua, mediocri pe bune: aleşi ai neamului - de tot soiul, de sus până jos –, miniştri/secretari de stat, funcţionari de tot felul, inspectori (şcolari)/profesori....

Ce vă dă?

Somnul raţiunii naşte monştri.

Suntem ce votăm.

Noi dăm drept de viaţă monştrilor pe care îi votăm. Because it works. Pentru că noi le dăm voie, iresponsabil (fără i; adverb de mod – cum le dăm voie? iresponsabil). Noi cauţionăm timpul „rinocerilor“, cu toate complexele de superioritate / inferioritate ale ţesutului nostru social dominant, care are a învăţa un singur lucru: existenţa autentică, împăcată cu sine, acceptându-se pe sine, ce nu moare de grija altuia (calul moare de drum lung... etc.).

Ne vom mântui când ne vom elibera de blestemul mediocrităţii noastre, deprins endemic şi cu sistemă de timpuriu, de pe băncile şcolii, clipă de clipă - om al şcolii mediocru cu om al şcolii mediocru (nu toţi, de bună seamă - dar mult prea mulţi), părinte mediocru cu părinte mediocru (nu toţi, de bună seamă - dar mult prea mulţi), elev mediocru cu elev mediocru (nu toţi, de bună seamă - dar mult prea mulţi)... Călduţ, îngăduitor, iresponsabil.

Metastaza mediocrităţii este numele răului nostru, azi. Când vom învăţa această lecţie amară bine de tot, ne vom câştiga dreptul la a ne mântui, ca neam.

Până atunci, nu.

Pentru că dacă VALORI nu sunt, nimic nu e.