Ora de „isterie”
0Ca istoric, prefer să scriu despre un subiect la ceva timp după ce s-a petrecut, chiar dacă acesta nu mai e „în trend”. Nu am stofă de ziarist, ce să-i fac. Dar mă străduiesc şi eu cum pot să înţeleg şi să vă ajut să înţelegeţi lumea în care trăim.
Îmi aduc aminte că în copilărie urmăream serialul ”Dallas”. Au fost câteva ”chestii” tari, cum ar fi ”împuşcarea lui J.R.” sau ”moartea lui Bobby”, dacă vă mai amintiţi.
Peste ani, un documentar la un post de ”nişă” arăta că acestea erau ”manevre de regizor”, menite să mascheze negocierile cu actorii care doreau să renunţe la ”proiect” şi să ”crească ratingul”.
Am înţeles şi asta, dar mi-am adus aminte că exact ce se întâmpla în anii 70 în America, după 20 de ani, cu aceeaşi prospeţime, s-a petrecut şi în România. Publicul devora presa, făcea pe dracu-n patru să vadă dacă ”Bobby învie sau nu”. Adică, pe vremea când nu era internet, o ”secvenţă mediatică” veche de două decenii se derula ”proaspăt”, aşa cum demontezi şi montezi ceva într-un alt loc.
Timpul a trecut şi am avut ocazia să citesc despre Orson Welles. Acest regizor american a avut într-o zi ideea să facă o ”farsă”. La 30 octombrie 1938, la postul de radio CBS, se difuza emisiunea ”Mercury theatre on the air”, realizată de acesta. Orson Welles adapta pentru radio texte celebre din literatura universală. Deoarece nu primise acceptul prezentării unei adaptări a romanului ”Războiul lumilor”, scris de H.G.Wells, el se decisese să rescrie adaptarea, timp de o zi şi o noapte, folosind persoana I. Adaptarea a fost acceptată, regizorul-prezentator dând impresia ascultătorilor săi că totul se desfăşoară ”în direct”. Deşi a precizat că era vorba de o adaptare a unei opere literare, ideea cu falsul reporter radio care anunţă atacul marţienilor ”a dat roade”. Telefoanele instituţiilor au fost înroşite de cetăţenii panicaţi care declarau că-i văzuseră pe ”marţienii invadatori”. S-a declanşat, ceea ce s-a numit, apoi, ”schizofrenie colectivă”, o definiţie de dicţionar.
Acest efect a fost explicat deoarece radioul era în acei ani cea mai credibilă sursă de informare.
Ajungem, în România anului 2014, la emisiunea lui Robert Turcescu şi la ”dezvăluirea” lui. Dacă în America erau la modă ”marţienii”, în România, în mare vogă e întrebarea ”cine e ofiţerul acoperit?”. Robert Turcescu este un ziarist de top, dar e şi un artist. Ca om de presă, un om cu nivelul lui intelectual, nu putea să nu speculeze situaţia. Adică, nici mai mult nici mai puţin, Robert Turcescu a vrut să arate ce se poate întâmpla în ziua în care vine cineva şi spune ”eu sunt ofiţerul acoperit!”. Acţiunea lui, criticată cu inflaţie de salivă de mulţi ”deontologi”, calificaţi în meseria de ziarist ca ”Moksvichul” modificat cu carburator de ”Dacia 1300” să consume mai puţin, e la fel ca aceea a ziaristei care se dădea drept ”Elodia”, să-i ia interviu lui Cioacă, la fel ca a reporterului ce se dădea susţinător de campanie şi îl filma pe un nenorocit de agent de propagandă ce ”închiria” voturi pe 10 lei, la roata autocarului. Robert Turcescu s-a jucat ”de-a ofiţerul acoperit” şi a ieşit ceea ce era de aşteptat: habarnişti ce-şi dau cu presupusul despre serviciile secrete, care nici măcar n-au auzit de Eugen Cristescu şi ale căror cunoştinţe se rezumă la seria James Bond şi, în buna tradiţie latină, mult circ, că pâinea tot s-a scumpit, în ciuda reducerii TVA-ului.