Ochii lui Eminescu, la Ismail

Un cer încă tulbure şi o pală de vânt ce înfioară undele liniştite ale Dunării, par să vestească primăvara pe faleza din Ismail.

Oameni puţini se plimbă în linişte , alături de copiii lor veseli, nerăbdători să fluture baloanele în formă de inimi sau să-şi capete vata de zahăr pe băţ. Câţiva stau înfriguraţi pe o terasă, cu un ceai fierbinte în faţă, alţii stau la rând la vasul magic cu ”izvar”, adică vinul fiert, dătător de energie şi căldură.

Mergi de-a lungul malului şi priveşti în partea opusă, plină de arbuşti şi trestii, dinspre care vânticelul de martie aduce o aromă de primăvară, de muguri gata să pocnească, un fior dulce al unei firi ce se deşteaptă încet, încet: acolo e pământul românesc, iar între cele două maluri , Dunărea bătrână curge implacabil ca şi timpul, un drum care desparte sau poate încă uneşte.

Dacă n-ar fi cu mine prietenii care m-au invitat aici ( Natalia, care se străduieşte încă sa mai predea româna la centrul românesc al  Universităţii din Ismail, poeţi şi artişti din Cenaclul Bugeacului) nu aş auzi cuvinte româneşti şi aş aştepta ca măcar Dunărea să le şoptească.Dar aşa, mă simt ca acasă. Nu pot să mă împiedic să-mi imaginez că, dacă ar fi un pod peste Dunăre, a cărei fâşii se subţiază în dreptul Ismailului, aş ajunge imediat chiar acasă, unde nu am mai fost de câteva luni.Discut cu prietenii mei despre asta.Prietena mea, Natalia, ne prezintă locurile, ne povesteşte , ne face poze. Iar privirea ei caută din când în când pe malul celălalt.Îmi aminteşte , cu un surâs nostalgic, crâmpeie dintr-o doină: ”Dunăre, Dunăre, /Drum fără pulbere...” Amurgul se lasă pe neaşteptate, auriu- roşietic, în undele Dunării, iar noi nu ne îndurăm să mai plecăm. Ne desprindem însă, căci a doua zi gazda noastră, Natalia, avea să ne arate alte locuri , alte poveşti, alţi oameni şi să ne ofere momente pline de sens.

Hagi -Curda, ziua următoare, la prima oră a dimineţii.Abia mijesc zorii când păşim pe aleea bisericii româneşti, aparţinând Episcopiei Basarabiei de Sud. Suntem mulţi, profesori,artişti, persoane diplomatice, chiar şi primarul satului .Intrăm în  dangătul clopotelor,  cu părintele Mihail  aşteptându-ne în pragul uşii largi.Hagi Curda.Un sat din stepa Bugeacului în care comunitatea românească se zbate pentru menţinerea identităţii de limbă şi de neam. Biserica adună ca sub un nuc umbros pe cei istoviţi de arşiţă în miez de vară, pe credincioşii vorbitori de română care  vin la liturghie duminica, să asculte Tatăl Nostru în dulcele grai matern.Părintele are un zâmbet cucernic care nu-i piere de pe faţă.Nu ne întâmpină cu un discurs , ci face ce ştie el mai bine, răspândeşte cuvântul lui Dumnezeu. Începe slujba. Glasul părintelui e blând şi dătător de speranţă. A fost greu încercat. Nu ne spune nimic despre asta.Doar se roagă.Cuvintele evanghelice pătrund în inima noastră.Nimic nu se simte în glasul preotului Mihail care să trădeze toate prin câte a trecut în acest sat. El îl slăveşte pe Dumnezeu şi se roagă pentru semenii lui. Psalmii îngânaţi tânguios îndepărtează toate durerile, toate cumpenele: ”Binecuvântează , suflete al meu, pe Domnul! ”

Biserica e atât de frumoasă, ţine în statura ei o unicitate , o verticalitate ce nu pot fi uitate uşor. De numele bisericii este legat cel al lui Vasile Iordăchescu, intelectual al satului Hagi -Curda (a cărui dublă de numire este Camâşovca), raionul Ismail.În luna mai a anului 2019 a fost înmormântat de către comunitate, preoţi, Episcopul Basarabiei de Sud , aproape de biserica dragă lui, pentru care s-a ostenit să o construiască, după ce a donat pentru locul ctitoririi pâmântul lăsat moştenire de către bunii săi. Demnitatea, credinţa şi respectul i-au fost crez în viaţă, toate puse în slujba neamului său, cu dorul de România Mare în care s-a născut.”Domnul Vasile Iordăchescu a fost un mare român şi un luptător pentru valorile fundamentale ale neamului românesc.Acesta a fost ca o flacără, ca o lumină pascală care s-a străduit să le facă pe toate cu înţelepciune, iar din lumina credinţei şi adevărului să împartă şi celor din jurul său bucuria de a trăi frumos şi demn.” Cuvintele Preasfinţiei Sale, Episcopul Veniamin al Basarabiei de Sud, spun multe despre ce a însemnat el pentru comunitate. Ne gândim la acest om care a trăit toată viaţa cu dorul de Patrie şi niciodată în adâncul său nu s-a împăcat cu vremurile pe care le-a trăit.Cu toate acestea, a trăit frumos şi demn, luptând pentru valorile etnice, culturale şi lingvistice ale neamului său, uneori cu preţul ca viaţa să-i fie pusă în pericol. Fiecare cărămidă a bisericii ştie jertfa lui şi poate uneori , când noaptea se lasă greu, s-ar putea auzi ecouri misterioase şi tânguiri, aşa cum spune legenda că se aud plânsetele Anei lui Manole, la Mănăstirea Argeşului.

Biserica din Hagi- Curda se reîntoarce la vechea vocaţie a primelor biserici, de a răspândi nu numai cuvântul lui Dumnezeu , ci şi cealaltă învăţătură, căci aici se află şi o bibliotecă plină de carte românească, adunată cu trudă de către părintele Mihail Stegărescu. E bucuros că vin sătenii şi copiii lor să împrumute cărţi,să le citească,  pentru ca limba română să nu piară din mintea şi  conştiinţa lor. Să rămână limba în care citesc, limba în care se roagă, în care visează şi-n care le e dor. Despre asta ne spune cu însufleţire, cu bucuria unui copil.

Şcoala din sat. Lumina din ochii copiilor care ne aşteaptă de câteva ceasuri îmbrăcaţi în portul nostru polular.Cântece, dansuri, mărţişoare, flori, oferite cu inocenţă. Bucurie pe chipurile tuturor, privind darurile noastre, cărţi , rechizite, dulciuri. O doamnă, poetesă, vrea cu tot dinadinsul să pună steagul românesc în dreptul darurilor sale.Nu este voie. Dar o fetiţă  s-a gândit dinainte să facă un timid mărţişor cu fire tricolore, în loc de alb-roşu.Îl oferă , îmbujorată.Cineva se gândeşte să împartă mici panglici tricolore. Unii şi le pun în piept, alţii le pun deoparte, ca pe nişte flori frumoase la presat, între pagini de cărţi.Ni se mulţumeşte mereu. Niciodată nu mi s-a părut că ”mulţumesc” a răsunat mai frumos, mai sincer, mai întrupat, ca o bucată de cer pe care o poţi atinge. Ca o pâine caldă, atunci scoasă din cuptorul bunicii.

Din nou, în aceeaşi zi, la Ismail, centrul românesc de la universitate. Copiii care frecventează cursurile recită din Eminescu. Poeţii din cenaclul Bugeacului îşi cântă dorul lor, în versuri din inimă ticluite. Soarele timid de început de martie se revarsă peste cărţile româneşti din expoziţie , peste obrajii copiilor, peste tablourile pictate de ei.Şi deodată toţi rămânem cu ochii ţintiţi spre Xenia, o fetiţă de 11 ani.A învăţat limba română, deşi doar bunicii ei o mai ştiu, părinţii nu.Spune versuri din Luceafărul , poate că nu înţelege toate cuvintele, dar ştie povestea şi totul sună aşa de frumos pentru ea.Şi pentru noi.Ne arată închipuirea versurilor în tablourile ei. Un Luceafăr-prinţ ieşind din mare, cu trupul atingând stelele, soarele şi luna.Păsări adormite pe o creangă. O barcă plutind printre trestii. Şi un Eminescu, în centru.Ne priveşte din tablou cu...ochi albaştri. Fata recită încet:Cobori în jos, Luceafăr blând/Alunecând pe-o rază..., în timp ce ţine mâna protector deasupra Eminescului ei cu ochi albaştri.

După trei ani, am acum (martie, 2022) imaginea dragii mele Natalia, întâmpinându-mă în centrul Ismailului , cu o eşarfă tricoloră, culorile steagului nostru.Tot rugam pe cineva să ne facă o poză.Unii nu au vrut, văzându-ne cu eşarfa .Cineva s-a oprit bucuros, ne-a fotografiat, apoi a spus în româneşte :”Roşu, galben şi albastru”.  A plecat fără altă vorbă.

Ne regăsim din nou în asfinţit la malul fluviului în Ismail, după o zi plină reflecţii, sentimente, dorinţe, doruri, daruri. Cerul sângeriu coboară în albastrul cenuşiu al Dunării, topind culorile în nuanţe deopotrivă sumbre şi limpezi-vii, ca şi gândurile noastre.

Dunărea îşi continuă drumul agale, se unduieşte ca o fecioară despletită, privită de ochii albaştri ai lui Eminescu...

Text scris de doamna profesor Carmen Dimitriu, lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv, din partea Institutului limbii române. Acest text face parte din proiectul de Poveşti călătoare, volumul II,  în curs de apariţie la editura Minela.