O familie eșuată pe scena Teatrului Bulandra

Pentru cine e familiarizat cu scrisul și cu temele din piesele lui Mimi Brănescu (fără a lua aici in calcul scenariile), Family.exe, în premieră acum la Teatrul Bulandra, nu e o surpriză.

Nu demult într-un text regizat la fel ca și acum de autor la Teatrul Metropolis cu numele Și negru și alb și gri, reluat mai apoi la Național cu titlul Cazul acuzativ autorul, mai limpede în intenții și mai aprig în verdicte decât acum , radiografia exemplar și dureros de adevărat metehnele dintr-o familie de pe la noi cu încrengăturile ei seculare, dependența ipocrită și gustul de cleveteală propriu balcanicilor. De data asta evoluând în pas cu era electronicii e luată în calcul și această sursă a fericirilor și nefericirilor noastre ca oameni contemporani , dependenți de telefon, calculator, rețele de socializare etc. Așa încât încă din titlu- Family. exe Mimi Brănescu ne atrage atenția asupra acestui personaj nevăzut care se insinuează în viețile celor care mai cred în familia tradițională. Nu știu dacă să plâng sau nu după povestea iscată de găsirea unui jurnal la moartea celei care nu avusese curajul să spună ce gândește din Cazul acuzativ, considerând că autorul e mai aproape de realitate pornind de la un mesaj de pe mobil? Probabil că nu, de vreme ce în final tot despre singurătate e vorba și lipsa de comunicare acolo unde aceasta ar trebui să fie presupusă.

Când în prima scenă e anunțat pretextul convocării familiei de către personajul principal, respectiv apelul telefonic fără răspuns, am crezut că vom suspina meditând la ineficiența acestui instrument în care ne-am pus toate speranțele. Că tot e la modă încercarea de a-i bara agresiunea în viața noastră. Doar că după un interogatoriu cam lung, presant, autorul se dezlănțuie instrumentând un pamflet fără dihotomii , adică eroi pozitivi și negativi, fiindcă la urma urmelor fiecare dintre personaje are dreptatea lui. Poate că sunt justificate pretențiile de adevăr ale celui cu telefonul, bogatul familiei care i-a cam făcut dependenți pe ceilalți de averea lui, dar tot atâta dreptate par să aibă și soția neglijată care-și recunoaște adulterul, și fratele tolerat, fără prea multe principii morale și mama care se răzbună pe un trecut de oprimare evadând într-un trai libertin și sora care-și dezvăluie complexele născute din succesele fratelui și cumnatul excentric , narcisist, aparent exclus de la dezbatere…Evident toate aceste drame mărunte se dezvăluie gradat atingând cotele unui scandal tipic românesc, în stil mahalagesc. Și asta în ciuda aparențelor de viață stilată induse de decorul-carte poștală al lui Andu Dumitrescu dar care doarme în scenă ca și simțul de răspundere al celor prezenți. Ce-i drept o vază se sparge în busculada iscată la un moment dat sub privirile disperate ale proprietarului casei. Prea puțin totuși. Părăsit de toți cei incriminați, puși să-și recunoască minciuna , stăpânul casei și al familiei exe realizează că a trudit degeaba la bunul trai al său și al celorlalți . Singur pe mormanul de bancnote se simte ca măgarul lui Buridan de pe afiș, și poate se va trezi la realitate. Asta în altă piesă de Mimi Brănescu dacă va descoperi că merită să o scrie. În fine, de prisos să mai spunem că replicile sunt când savuroase, când amare când cu tâlc ascuns, că surpriza face parte și ea din tehnica de succes a autorului, doar că prea multa hăhăială din public s-ar putea să indice că drama de dincolo de pojghița de umor nu e mereu descoperită. Ar fi păcat, pentru că Mimi Brănescu nu scrie degeaba ducând mai departe cu succes buna tradiție a satirei din dramaturgia românească unde râsu-plânsu e nelipsit chiar dacă fără prea mare efect de bonificare umană în timp, cum se vede.

Spectacolul de la Bulandra, beneficiind de regia autorului, actor la bază mizează evident pe interpreți. Corect distribuiți aceștia încearcă să-și impună personajul cât mai adecvat și să convingă în pas cu conflictul dramatic. Gigi Ifrim e întotdeauna bucuros când are de jucat și altceva decât comedie pură. Ar putea să adauge însă trăirilor interioare un pic mai multă atitudine , în ton și gest fiind mai atent și cu emisia vocală. Manuela Ciucur joacă în echilibru aparenta frivolitate și drama ascunsă a mamei, cu o tehnică scenic verificată, impecabilă , Cornel Scripcaru e savuros și surprinzător ca de obicei, singurul ce pare scos din tastele unui programator. Soția revoltată are în Oana Tudor dimensiunile minoratului, categorie pe care o reprezintă ca și Paula Niculită într-un rol de mai mici dimensiuni. Trece prin scenă cu carisma-i bine cunoscută Andi Vasluianu (merita totuși un rol mai consistent), iar Lucian Ifrim, după câteva reprize de comic burlesc produs de un tic inventat probabil de autor, face un salt surpriză la postura celui pus să rostească în final tristul adevăr despre această familie ce se cere resetată.

Un spectacol onorabil, necesar, prin care teatrul contemporan își justifică denumirea și prezența într-o societate căreia-i fuge pământul de sub picioare. Dacă nici familie nu mai e…