Nu tremur, mă cutremur!

Punct fix în programul săptămânal: în fiecare seară de vineri, mama înteţea focul în camera cu televizor, punea la fiert pe argazul cu butelie câteva oale cu apă, pe un taburet mai vechi aşeza un lighean imens şi, alături, desfăcut dintr-o bucată de ziar, cubul de săpun gălbui, făcut în casă.

În acea seară, eu terminasem rapid, avem 13 ani, eram ditamai măgădăul, tata turnase apă proaspătă şi, zvârcolindu-se ca un drac, în mâinile experte ale mamei intrase la cazne soră-mea mai mică, era plăcut, dinspre soba cu plită din bucătărie şerpuia un miros subţire de cozonac, la „Grigorescu”, televizorul cu lămpi, rula un film plicticos din care nu pricepeam o iotă, o dădusem pe picoteală, am crezut că visez, pereţii începuseră să scârţâie, lustra se izbea de tavan, ligheanul se răsturnase, câinele urla a mort, vitele răgeau ca la junghi, larmă de nedescris în poiată, tata striga din pragul uşii „Afaaaaarăăăă!!!”, o ţinea sub braţ pe soră-mea împachetată într-un prosop, nici nu ştiu cum am coborât desculţ cele câteva trepte spre livadă, ne-am oprit cu toţii gâfâind sub un măr, împrejur se dezlănţuise infernul, din bezna deasă, fulgerată de scânteile care împroşcau stâlpii de telegraf, se auzea un huiet prelung, lugubru, prin pământul de sub tălpile goale se ridicau şi coborau nişte gâlme bizare, deodată marginea pădurii de pe dealurile din est a fost incendiată de o lumină vânătă care s-a întins până aproape de zenit, apoi s-a retras cuminte, deodată cu stingerea mugetului teluric. Încă o zgâlţâitură. Şi încă una. Apoi iar beznă şi tăcere asurzitoare. 4 martie 1977, ora 21, 23, într-o localitate aflată la 145 de km de nordul Capitalei. „Ăsta a fost cutremur!”, l-am auzit şoptind pe tata. Da, unul cât zece bombe de la Hiroshima. Ceea ce a urmat se ştie. Peste 1.500 de morţi, mai mult de 35.000 de locuinţe năruite, Bucureştiul transformat într-un morman de moloz. Aşa a fost atunci.

Fără îndoială, campania de informare „Nu tremur la cutremur”, iniţiată de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, este utilă pentru cei 80% din românii care habar n-au ce e de făcut în asemenea situaţii, iar filmuleţele animate-cu deosebire pentru cei mai netrăiţi şi obişnuiţi să înveţe din videoclipuri cum se bea o cană cu lapte. Interesantă, dacă nu chiar caraghioasă de-a dreptul, e chestia cu rucsacul de urgenţă, care cântăreşte vreo 20 de kile şi pe care familia, adică tatăl care asudă pe un şantier din Otopeni, mama, care lucrează prin Ferentari, şi pruncul rămas acasă cu bona, trebuie să-l aibă permanent la îndemână. Sau, dacă sunt toţi acasă, după ce începe sinistrul, să-l ia în spinare şi să-şi dea întâlnire, fie sub tocul uşii, fie în „triunghiul vieţii”. În rucsacul cu pricina ar fi bine să se afle: apă, biscuiţi, medicamente, o pătură groasă, lanternă, radio, baterii, documente, periuţă şi pastă de dinţi şi alte articole de igienă personală. În ’77, un puşti pe nume Sorin Crainic, a fost descoperit aproape imobilizat, într-un gol de sub dărâmăturile fostului bloc Continental, după 250 de ore de la dezastru. A fost ultimul supravieţuitor recuperat dintre ruine. Povestea sa este cumplită. Nu vreau să par cinic, dar nu pot să-mi închipui cum cineva aflat în situaţia se trezeşte, aprinde lanterna, se spală pe piept cu apă rece şi, în timp ce-şi freacă dinţii, deschide radioul, ca să afle care mai sunt noutăţile, apoi ronţăie un biscuit, înghite un antinevralgic şi aşteaptă să fie salvat.

Fiindcă pe alocuri această campanie seamănă cu un leucoplast lipit pe o rană deschisă.
Iată câteva motive.

1. Nu doar clădirile din Centrul Vechi al Capitalei sau cele cu bulină roşie reprezintă un pericol, ci şi cele nou-nouţe, făcute „la hei-rup”. La câteva, am văzut cu ochii mei cum s-a lucrat şi m-am cutremurat. Că, după vreo nenorocire, or s-o dea după plop cu „normativul de proiectare antiseismică” din 2012  nu mai încălzeşte pe nimeni.

2. Cutremurul din 1977, de 7,2 grade pe Richter, a durat 55-56 de secunde. Apariţia elementului-surpriză + estimarea mentală a unei situaţii în derulare, impredictibilă şi haotică + luarea deciziilor sunt elemente atât de comprimate în timp încât, de obicei, reacţiile oamenilor sunt mai degrabă instinctuale decât raţionale. Panica, în care suntem sfătuiţi să nu intrăm în timpul cutremurului, se instalează după. 

3. Nu există „în eventualitatea că”, ci în mod sigur, după un cutremur,  nici un telefon mobil nu funcţionează. Aşa că nu mizaţi pe ele! Am verificat muţenia lor deplină la un seism petrecut pe la prânz, acum vreo zece ani.

4. Nu sunt sigur şi nu am nici o garanţie că gazele şi curentul electric se întrerup automat şi centralizat, aşa cum se susţine. Nu ştiu dacă până azi s-a făcut vreo simulare în acest sens.

5. Pregătirea oamenilor în caz de cutremur ar fi trebuit să fie precedată, însoţită şi continuată de/cu pregătirea şi consolidarea aşezărilor urbane pentru o asemenea eventualitate. Cele 12 şcoli din Capitală care se pot transforma în adăposturi şi echipa de căutare-salvare alcătuită din 48 de specialişti mi se par a fi doar pretextele cuiva de-a se băga în seamă. M-ar interesa să se explice după ce calcule s-a conchis că ar fi suficiente. Recomand în acest sens şi un recensământ al borcanelor de murături sau al hălcilor de şuncă din adăposturile antiatomice.  

Şi, nu în ultimul rând, o întrebare: ce le-a venit tocmai acum? E adevărat că în luna ianuarie s-au înregistrat aproape 40 de cutremure, dar parcă seismologii susţineau ştiinţific că asta „e de bine”, fiindcă astfel se disipează tensiunile tectonice!

Oricum, e bine să vă gândiţi cu seriozitate la rucsacul acela! La cât de agresivi sunt ruşii, nu se ştie niciodată!