Ne vedem după Ziua Principatelor Unite!
0Nu ştiu cum se face, dar, la români, vacanţele au aproape mereu dimensiuni cataclismice. Dis de dimineaţă, joia trecută, când cu „liberele de Sfânta Maria”, Bucureştiul semăna cu Hiroshima de după Enola Gay: pe marile bulevarde nu era ţipenie de om, străzile-pustii, metrourile îmi circulau pe sub tălpi ca nişte şerpi flămânzi şi inutili.
Atmosferă ca-n cântecul lui Leşe: „Nu-i lumină nicări/ Or murit tăţi oamini!”. Când se prezice câte o zi de odihnă, avem o voluptate a ocultării ceva de speriat! De pildă, dacă şi-au propus să o cotropească, i-aş sfătui pe inamicii României să dea năvală în orice zi de vineri, după ora 14,35: până luni, pe la prânz, nu li s-ar împotrivi nimeni. Momente nimerite mai sunt destule şi în timpul anului. Bunăoară, după Revelion, când dorul greu de cârnaţi şi sarmale se stinge obligatoriu cu bicarbonat şi molan. Dar iată că vine imediat Sfântul Ion, când amintirile culinare se reîncarnează la propriu . Urmează bucuria întâlnirii cu colegii de birou, care şi ea trebuie cinstită cu o palincă mică dar deasă, asezonată, acolo, cu nişte firicele de şorici. Un toast e „un must” şi în ziua de 24 ianuarie, Ziua Principatelor unite de Cuza-vodă. Însă de la începutul lui februarie, vigilenţă sporită şi turaţie maximă! Noroc că e lună scurtă. Şi se apropie sezonul mărţişoarelor, care ţine cam până după Ziua femeii. În aprilie, se trage ca pentru „cincinalul în patru ani şi jumătate”. Cu un moment de respiro, de Ziua Internaţională a Muncii, când berea şi micii defilează iarăşi pe catwalk. Dacă Paştele pică în mai, cum s-a întâmplat anul acesta, şi luna asta e vraişte. De la 1 iunie, întreaga ţară îngheaţă cu gândul la viitoarele călduri: vin concediile! Deci orice se amână „pe la toamnă”. Nu mai găseşti pe nimeni, nu te mai poţi bizui pe cuvântul nimănui, azi e aici, mâine te pomeneşti că-ţi răspunde din Corfu. Aşa că, vara, orice iniţiativă trebuie trimisă la hibernare. Totul revine la normal după 15 septembrie, când încep şcolile, sau ( că „motoarele” se turează greu!) mai degrabă după 1 octombrie, când încep şi facultăţile. Din octombrie până la jumătatea lui noiembrie, în România se munceşte crâncen. Deci, vorba altui cântec, „Duşmanii ţării/ Şi ei să ştie/ Că suntem stâncă de granit”! Până la „liberele de Sfântul Apostol Andrei”, din 30 noiembrie, care dau, inevitabil, în Ziua Naţională a României. După care glisăm imperceptibil spre Sfântul Nicolae…şi gata: luna cadourilor, halilulu!!!, Ignatul, Crăciunul şi iarăşi Revelionul! Deci ne vedem după Ziua Principatelor Unite! Ştiu: mi se va reproşa că „suntem printre ţările cu cele mai puţine zile nelucrătoare din lume”! Dar problema noastră nu constă în vacanţele rare, ci în „preajma” lor şi, mai ales, în „recuperarea de după”! Acum îmi şopteşte un amic că gradul de ocupare a tuturor staţiunilor de pe cuprinsul României este de 100%! Alo!!! Doamnelor şi domnilor, îmi poate spune şi mie cineva dacă mai suntem sau nu în criză???