Namur: adjudecat

Radu Jude şi al său „Toată lumea din familia noastră“ nu mai pridideşte cu premiile, pe care cel mai adesea le ridică o harnică producătoare, suficient de pasionată de meseria sa, cât să nu se dea bătută în faţa iminentelor complicaţii: Înţeleapta Ada Solomon.

La Sarajevo a câştigat „Inima“ oraşului, la Anonimul trofeul decernat de măria sa publicul, iar la Festivalul Internaţional de Film francofon din Belgia, dulcea ţară a ciocolatei şi a lui Hercule Poirot, a luat chiar două Bayard d’Or, pentru cel mai bun film şi cel mai bun actor: minunatul şi intensul Şerban Pavlu.

Cinematografia naţională, ocrotită de rele

Statueta, una grea şi aurită, numai bună de o armă letală, este întruchiparea unui cal legendar din Evul Mediu creştin, cal despre care se spune că i-ar fi purtat pe cei patru fii Aymon, fiind înzestrat cu puteri supranaturale, născut dintr-un tată balaur şi o mamă şerpoaică.

Povestea spune că a fost salvat de pe o insulă vulcanică de către magicianul Maugis, iar mai apoi Charlemagne l-a dăruit lui Renaud de Montauban, cel mai mare dintre fraţi. Renumit pentru inteligenţa şi voinicia sa, Bayard îi poartă pe toţi cei patru băieţi deodată, ca să-i salveze de mânia regelui. Temutul monarh îl aruncă pe fundul râului, cu o piatră de moară de gât, ca să scape de el, numai că patrupedul supravieţuieşte şi bântuie în continuare prin păduri, auzindu-i-se nechezatul, mai ales la solstiţiul de vară. E socotit un adevărat ocrotitor totemic şi se mai spune despre el că ar fi crăpat în două o ditamai stânca, dintr-o simplă lovitură de copită. Prin urmare, cinematografia naţională va fi şi mai bine ocrotită de rele!

Distincţia cea mai aşteptată a fost înmânată de Olivier Gourmet, actor-fetiş al fraţilor Dardenne, care, datorită delegaţiei Wallonie-Bruxelles şi profesionistei fabuloase Fabienne Reuters, au ajuns în România şi au ţinut şi un masterclass, bucurându-şi publicul din Bucureşti cu „Băiatul cu bicicleta“. Plin de umor şi subînţelesuri a fost speech-ul Adei, care a ţinut să mulţumească pentru faptul că juriul a ales între fast-food şi gourmet, a doua variantă, mai rafinată. Histrionul belgian a fost foarte încântat că a fost inclus, chiar şi indirect, în alocuţiunea de mulţumire. Olivier este, asemenea lui Marcel Iureş la „Anonimul“, preşedintele de onoare al festivalului. La această a 27-a ediţie, producţia noastră a intrat în concurenţă cu trei filme de la Cannes din 2012, respectiv „Caii Domnului“ (Maroc, Belgia, Franţa) care acum a luat premiul special al juriului (şi nu trebuie ignorat discursul lui autorului, Nabil Ayouch, care a punctat faptul că din 400 şi ceva de cinematografe, n-au mai rămas decât 38 în patria lui „Casablanca“ şi că în Africa sunt multe ţări în care nu mai există nicio sală de proiecţie), „Trei lumi“ (Franţa) — cel mai bun scenariu, şi „Piroga“ care n-a ajuns pe lista câştigătorilor, dar a venit şi în Deltă la Sfîntu’ Gheorghe.

Pelicule tulburatoare

Publicul din oraşul învecinat cu Liège, de unde vin celebrele gofre şi cafeaua cu frişcă, unde dai de figurine comestibile cu Tintin şi Ştrumfi au decis că preferatul lor este „Dead Man Talking“, o co-producţie Belgia, Luxemburg, care a rămas, în mod bizar, în englezeşte deşi e festival francofon. Şi în cazul nostru pelicula a defilat sub titlul „Everybody in Our Family“, pentru că n-au decis distribuitorii străini cum să-i zică în spaţiul francofon.

Printre titlurile prezentate merită menţionat „Kinshasa Kids“, despre puştii izolaţi ca vrăjitori, alungaţi pe străzile capitalei congoleze (unde s-a a avut loc recent şi Sommet-ul/ Întâlnirea la nivel înalt), şi care decid să facă o formaţie de rap, ca să câştige bani de-un acoperiş.

Întâlnirea cu Benoît Magimel (intermediată după 20 de ani, de atât de eficienta şi mereu parcă ieşită dintr-un film hollywoodian blonda şi gracila Nicole Gillet, care a fost cândva şi într-un juriu la Bucureşti) din tulburătorul „Pianista“, regizat de contracandidatul de anul acesta de la Palme d’Or, Michael Haneke, a însemnat şi şansa de a (re)vedea „Piscina“, thrillerul capodoperă a lui Jacques Deray, cu un cuplu de vis care s-a întâlnit, pe ecran, în 1969: Alain Delon şi Romy Schneider, tulburaţi, în pasiunea lor carnală de Maurice Ronet şi pe atunci, foarte tânăra, Jane Birkin.

Un alt film tulburător a fost şi „Dans la Mainson“/“În casă“ cu Fabrice Luchini, de astă dată profesor de literatură şi Kristin Scott Thomas (pe care o distribuia, cândva, Pintilie în „O vară de neuitat“), o soţie care păstoreşte o galerie de artă, bizară, cu dictatori gonflabili, proprietate a două gemene de coşmar. Realizatorul, François Ozon, a încercat să redeschidă gustul pentru catedră şi vocaţie, atunci când îţi iese în cale un elev, aparent eminent, care scrie bine, dar are un caracter destul de îndoielnic.

Ideea că mai există adolescenţi care au chef să citească şi că trebuie să înveţe s-o facă elegant, să nu sublinieze volumele, să nu le lase deschise la întâmplare or să le îndoaie colţurile, asta îţi dă speranţe. Şi a mai fost şi filmul de închidere „Nuntă la Mendoza“, un belgian plin de umor, chiar dacă nu a cucerit pe toată lumea. Călătoria a doi fraţi vitregi şi vitregiţi de soartă, printr-o Argentină care-i aşteaptă cu braţele deschise, spre o aventură, devine pe alocuri extrem de ingenioasă. În afara festivalului, la singurul cinematograf rămas, Eldorado, pentru că nu se ştie de ce fermecătorul Cameo, s-a închis, am mai văzut câteva producţii recente: „Les Seigneurs“, în care, precum în „Despre oameni şi melci“, se încearcă salvarea unei fabrici, doar că nu se recurge la donatori de copii virtuali, ci la o echipă de fotbal.

O ocazie de a-i revedea pe Jean-Pierre Marielle (ajuns la 80 de ani) şi pe Jose Garcia, dar şi pe mai proaspeţii Franck Dubosc, (care vrea neapărat să-l joace pe Cyrano), şi Gad Elmaleh, căruia i-ar trebui un psy ,pe care l-ar putea găsi cu uşurinţă în genialul „Relaxează-te, dragă“, din 1964. O dată în plus mi s-a demonstrat că trailerul poate fi înşelător. Mi-am dorit enorm să văd „Les Saveurs du Palais“ cu academicianul Jean D’Ormesson (al cărui tată a fost diplomat în România, în perioada interbelică ) pe post de preşedintele Mitterrand, al cărui fan n-a fost niciodată, dar despre care mărturisea că politicianul versat a ştiut să-i flateze orgoliul. Pe cât de bun este în talkshow-uri octogenarul, care în trei ani va fi nonagenar, pe atât de fals e într-un rol scris, deşi a visat o viaţă să fie actor.

Nici „Magazinul sinuciderilor“, animaţia lui Patrice Leconte, n-a fost pe măsura entuziasmului inspirat de reclamă. L-am regăsit la Bucureşti la Anim’Est, dar cu siguranţă aş fi murit de ciudă dacă n-aş fi reuşit să-l vizionez. Imaginat după modelul încercănat, deja clasic, al lui Tim Burton, e surprinzător de descoperit că soluţia pare a fi un moldovean, care schimbă optica familiei odată ce apare cu… clătitele lui. M-am bucurat să reajung în acest orăşel pitoresc, unde Le temps des cerises e cel mai romantic restaurant, care are pe pereţi un autograf de la nimeni alta Charlotte Rampling cu referire la „Asphalt tango“ al lui Nae Caranfil, descoperire şi mai plăcută atunci când iei o cină foarte sofisticată alături de tatăl regizorului, criticul pasionat şi pasional în opinii, Tudor Caranfil.

În loc de feţe de masă, portativul şi versurile celebrei melodii interpretate nemuritor de Yves Montand, chiar dacă a fost compusă cu mult înainte, încă din 1866, iar versurile au fost scrise cu doi ani mai devreme. Totodată, nu pot să nu amintesc şi celelalte prezenţe de acasă, debutul lui Paul Negoescu în lungmetraj, „O lună în Thailanda“, documentarul Vaninei Vignal, fiica fostului ambasador al Franţei la Bucureşti în anii de după Revoluţie, gentilomul cu fular roşu, când ne-a ajutat să cunoaştem mari personalităţi occidentale, pe care le-a adus în holul Institutului Francez, ei bine Vanina, (cea care i-a făcut tălmăcirea în limba lui Molière, lui Cristian Mungiu) a pus cap la cap o poveste despre anii de dinainte de ’89, pe care a intitulat-o inspirat: „După tăcere/Ceea ce nu se spune, nu există“.

România, mereu premiantă la Namur

Mona Nicoară şi Miruna Coca Cozma au proiectat „Şcoala noastră” despre cei trei copilaşi romi, care vor să studieze alături de majoritari. La scurtmetraje, din nou Paul Negoescu, de data aceasta cu „Orizont“, selecţionat şi la Cannes 2012, dar şi Nicolae Constantin Tănase cu „Blu”, plus o tânără reprezentantă în juriul Emile Cantillon (sculptor şi portretist care a trăit între 1859-1917), Georgiana Madin. De-a lungul ultimilor ani, România a fost mereu premiantă la Namur, după cum aveam să pot constata din lista întocmită cu grijă de o prezenţă esenţială de la Delegaţie: Gabriela Dobre. „Moartea domnului Lăzărescu“ de Cristi Puiu a plecat tot cu două statuete, pentru cel mai bun film şi pentru extraordinara Luminiţa Gheorghiu, aceeaşi combinaţie pentru „Marţi, după Crăciun” de Radu Muntean şi excelentul Mimi Brănescu, o recunoaştere a debutului în regie pentru Răzvan Rădulescu, cu „Felicia înainte de toate“ şi lista nu se încheie aici. „Verii” francofoni sunt implicaţi inclusiv în recenta propunere a României pentru Oscarurile de anul viitor, „După dealuri“, căruia celebri fraţi Dardenne i-au organizat o avanpremieră spectaculoasă la Bruxelles care a cuprins un medalion Cristian Mungiu.

Şi povestea merge mai departe. La Bucureşti acum, noul delegat valon, Benoît Rutten, al cărui frate Renaud, actor şi umorist de radio, a jucat în 2006, în „Mon colonel“, în regia lui Laurent Herbiet, după un scenariu semnat, între alţii, de Costa Gavras, care e şi producător (cel care în 2002, filma, la noi, „Amen“), din distribuţie făcând parte Olivier Gourmet, cel care ne-a înmânat trofeul de anul acesta, Robinson Stévenin din „Despre oameni şi melci“, Cécile de France care a jucat în 2003, alături de Oana Pellea şi Gabriel Spahiu, în filmul de groază „High Tension“, cu Charles Aznavour, care a creat personajul din „Moş Goriot“ tot pe meleagurile noastre, or Wladimir Yordanoff, unul dintre partenerii de ecran ai Medeei Marinescu în „Vă găsesc fermecător“. Cu siguranţă că toate aceste coincidenţe nu pot fi întâmplătoare. Cu ajutorul Ambasadei Belgiei în România precis odiseea va continua.