Motivul pentru care arabii nu vorbesc de fapt arabă. Limba ca mecanism populist

Dialogul de mai jos este atribuit sofiştilor - grup de filosofi foarte populari la Atena în secolul al IV-lea î. Hr., cunoscuţi pentru spiritul pragmatic şi argumentele elocvente folosite pentru a îşi persuada interlocutorii.

„-Ia spune-mi, ai câine?

-Da, şi chiar unul foarte rău.

-Are căţei?

-Da, care seamănă leit cu el.

-Deci câinele este tatăl lor?

-Bineînţeles, l-am văzut eu însumi împerechindu-se cu mama puilor.

-Dar nu e câinele tău?

-Ba da.

-Atunci e tată şi e al tău, deci e tatăl tău, iar căţeii sunt fraţii tăi.” (Platon, „Euthydemos”, 298d-e)

Însă nu doar filosofii şi filologii manifestă un interes deosebit faţă de limbă, ci şi diplomaţii. Importanţa diversităţii lingvistice şi asigurarea unui nivel înalt de multilingvism nu sunt doar manifestări ale greutăţii intelectuale, ci instrumente absolut esenţiale în sfera relaţiilor internaţionale. Amintesc faptul că de mai mulţi ani The British Academy trimite un semnal de alarmă asupra faptului că înalţii reprezentanţi guvernamentali şi diplomaţii britanici cunosc deficitar o a doua limbă (în ciuda răspândirii limbii engleze, franceza rămâne lingua franca în mediile diplomatice).

Un caz special de comunicare deficitară cauzată de cadrul lingvistic este prezent în interiorul „lumii arabe”. Teoretic araba este una din cele mai populare limbi ale mapamondului, vorbită de milioane de oameni, practic „araba” nu este limba maternă a niciunui arab. Adesea ţările arabe sunt considerate o structură unitară din punct de vedere teritorial şi lingvistic: există o singură „lume arabă”, o singură „comunitate de credincioşi”, deci există o singură limbă arabă. Adevărul este cu totul altul. Atunci când vorbim despre limba arabă, vorbim automat despre fenomenul diglosiei: în interiorul aceleaşi ţări (nu grup de ţări!) se vorbesc mai multe limbi diferite, toate numite „arabă”, iar acest fenomen lingvistic are majore implicaţii politice. În Siria, spre exemplu,  există şase „limbi arabe” fundamental diferite între ele. Aşadar, foarte mulţi dintre cetăţenii aceleaşi ţări nu se pot înţelege între ei, fragmentarea lingvistică dând naştere unei foarte certe fragmentări ideologice. Independent de aceste dialecte, există un al doilea tip de arabă, numită al-fusha, aceasta este folosită în discursurile formale, în presă, în timpul cursurilor de la facultate (deşi niciodată în pauze) şi în cadrul slujbelor religioase de la moschee. Aceasta din urmă fiind cea mai interesantă utilizare: majoritatea musulmanilor au o viaţă religioasă activă, dar foarte mulţi dintre aceştia nu vorbesc şi nu înţeleg limba în care este transmis mesajul religios.

Una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale lumii arabe este preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser. În ciuda faptului că a fost un bine-cunoscut susţinător al pan-arabismului, dorindu-şi ca toate ţările ce aparţin „lumii arabe” să se unească şi să formeze o singură naţiune, discursurile acestuia orchestrau adesea o trecere firească de la „o arabă” la alta în funcţie de mesajul transmis. Astfel încât, cu ajutorul lacunelor intenţionate şi al discontinuităţilor, Nasser reuşea să transmită fiecărei categorii sociale doar mesajul pe care dorea ca aceasta să îl recepteze: felahilor egipteni le vorbea în cel mai pur dialect, în timp ce anunţurile care ar fi putut să trezească revolta reprezentanţilor clasei de jos erau transmise într-o arabă pe care aceştia nu o puteau înţelege, dar nici nu puteau recunoaşte că nu o înţeleg- al-fusha este cea mai apropiată versiune de limba coranică, limba pură a lui Allah, aşadar a nu înţelege araba înseamnă a te afla într-o stare intermediară între cunoaştere şi ignoranţă în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu.

Cu toate că ideologia lui Nasser aparţine unui trecut revolut, iar în prezent liderii arabi nu mai promovează ideea de unire a tuturor statelor arabe, problema limbii arabe este la fel de actuală. În statisticile oficiale, limba arabă se află printre primele locuri în ceea ce priveşte numărul de vorbitori, dar adevărul este că aceasta este utilizată selectiv, din necesitate, iar relaţia asimetrică dintre dialecte şi al-fusha o fac pe aceasta din urmă o limbă moartă (asemenea latinei), dar utilizată în mod artificial. Mai mult decât atât, din moment ce mesajul Coranului nu poate fi pervertit prin traducerea în dialectele înţelese de majoritatea musulmanilor arabi, pentru mulţi acesta rămâne unul ambiguu.