
Moștenirea Iliescu în educație: nimicul care a crescut până a devenit sistem
0Astăzi, televiziunile încalță bocanci lucioși și povestesc solemn despre „contribuțiile” lui Ion Iliescu la România democratică. Unii îl numesc „omul care ne-a dus în NATO și UE”. Mai avem puțin și îl trecem la eroi naționali, cu tot cu cuvintele alea calibrate pentru necrologuri sterile: „discret”, „lucid”, „vizionar”.
Dar dacă ne uităm lucid la educație – adică la cum s-a construit România de mâine în timpul epocilor lui Iliescu – ne trezim într-o oglindă murdară în care ni se reflectă toate defectele de fabricație ale sistemului de azi. Tot ce nu merge bine în educație azi pornește, direct sau prin complicitate, din epocile lui.
1. Educația nu a fost niciodată o prioritate. A fost o marfă de sistematizat.
În loc de o reformă profundă după prăbușirea dictaturii, Iliescu a preferat conservarea. Educația a fost lăsată în mâinile acelorași oameni, cu aceleași reflexe: teama de dezbatere, ierarhia neclintită, obsesia pentru conținuturi stufoase, fără sens pentru copii reali. Nicio viziune. Doar perpetuare. Tranziția despre care am tot vorbit a fost, în educație, dinspre comunism spre același comunism căruia i-am spus diferit. Democrație originală și în educație, da.
2. Mineriada împotriva gândirii. La propriu.
În 1990, profesorii și studenții din Piața Universității au fost bătuți. Nu simbolic. Cu bastoane. La ordin. A fost primul semnal că intelectualul e suspect, că vocea critică e trădare, că școala care gândește poate deveni țintă.
Și poate că nu întâmplător, peste ani, sistemul românesc a devenit expert în a scoate din copíi cópii– nu gânditori unici, ci conformiști talentați.
3. Universitățile private: glonțul de argint tras în capul meritocrației.
În orice țară normală, universitățile private sunt fie de elită, fie de nișă, dar aproape întotdeauna ținute în viață de standarde academice foarte stricte. În România, imediat după Revoluție, ele au devenit altceva: adăposturi pentru oportuniști, fabrici de diplome și instrumente de reabilitare socială pentru foști tovarăși reciclați în „domn’ profesor universitar doctor”.
Sub epoca Iliescu, în plină democrație originală, s-au deschis zeci de universități private, multe fără personal didactic adecvat, fără infrastructură, dar cu șefi de partid în consiliile de administrație. S-au dat doctorate ca ștampile de intrare în funcții. S-au multiplicat titluri academice ca în visul umed al imposturii.
A fost momentul când învățământul superior și-a pierdut autoritatea morală. De ce să mai muncești 5, 10 ani într-o universitate serioasă, când poți fi „profesor universitar doctor” peste noapte la o fabrică de diplome cu sediul într-un apartament?
Și nimeni n-a oprit asta. Nici Iliescu, nici miniștrii educației, nici parlamentarii majoritari ai FSN/PDSR/PSD. Dimpotrivă. Au încurajat, au absolvit, au predat acolo. A fost proiectul lor de inginerie socială tăcută: să înlocuiești elita cu prietenii.
Astăzi, impostura academică nu mai e un accident. E structură. E sistem. A fost legalizată în acei ani și n-a mai plecat niciodată.
4. Religia ca pansament de sistem. Sau: credință cu de-a sila.
Tot în epoca Iliescu, fără dezbatere, fără fundament pedagogic clar, religia a intrat în școli. O decizie politică, nu una educațională. Un gest de legitimare reciprocă între un stat nesigur pe el și o Biserică flămândă de influență. Patronată de un Președinte ateu sau agnostic, dar bine conectat la oportunitatea ce i-o oferea o astfel de decizie.
Elevii români nu au învățat istoria religiilor. Nici gândire etică. Au învățat să se teamă de păcate și să rotească rugăciuni înainte de teză. Așa am tratat tranziția spre democrație: cu acatistul, nu cu cunoașterea.
5. Funcțiile în școli nu se ocupau, se distribuiau.
Meritocrația? Ce glumă bună. În școală, ca și în politică, funcțiile se dădeau „la oameni de încredere”. Inspectorii erau vechi activiști reciclați, directorii – tovarăși cu carnete roșii în buzunar și titulaturi noi în dulap.
Rezultatul? Am normalizat mediocritatea. Am construit o cultură organizațională în care promovarea se obține prin obediență, nu prin viziune. Și ne întrebăm de ce nu avem lideri în școli.
6. Conținuturi anchilozate și manuale cu miros de naftalină.
În anii ’90, curricula a fost doar spălată superficial, nu reformulată. Nimeni n-a îndrăznit să spună: „Copiii se schimbă. Lumea se schimbă. Hai să învățăm altfel.” S-a schimbat coperta, dar înăuntru am păstrat aceleași lecții despre „patrie”, „muncă” și „disciplină”.
Pentru Iliescu și ai lui, reforma însemna maximum un paragraf nou într-un manual. Dar niciodată o întrebare nouă în mintea copilului.
7. Falsul consens: „Toți trebuie să fim de acord”.
Adevărata reformă naște conflict și opoziție, e dureroasă, cere curaj și asumare. Iliescu a cultivat ideea că „orice radicalism dăunează”. Asta s-a translatat perfect în educație: să nu supărăm pe nimeni, să rămână totul cumva la mijloc. Ceea ce, în traducere, înseamnă: nicio schimbare reală. Consultările ample, nevoia de consens în detrimentul deciziilor luate de experți urmând știința sau practicile internaționale validate i le datorăm tot lui.
8. Un sistem înghețat în tranziție.
Iliescu n-a creat un sistem educațional. A prelungit tranziția. A hrănit-o. A făcut din ea un scop în sine. Școala românească a trăit zeci de ani într-o stare de semi-reformă, semi-modernizare, semi-europeanizare.
E normal că avem un Bacalaureat care nu verifică ce trebuie având structura celui comunist, o profesie didactică nemodernizată și copii care învață pe de rost comentarii și definiții. Așa a fost gândit totul: să nu deranjeze nimic, să nu tulbure pe nimeni. Nici măcar sistemul paralel de educație, numit „meditații” nu s-a clintit, ba chiar a propsperat în anii de democrație originală post-decembristă.
9. Controlul înaintea sprijinului: reflexul de a „prinde” cu greșeala, nu de a înțelege.
Moștenirea educațională a epocii Iliescu n-a fost una a încrederii, ci a controlului sistematic. Totul a fost gândit ca să „verifice”, nu ca să susțină: inspecții formale, note punitive, examene-capcană, toate în logica unui sistem care vrea să te prindă cu ceva după colț, nu să te ajute să crești.
Profesorii n-au fost formați să sprijine elevii, ci să-i disciplineze. Elevii n-au fost învățați să înțeleagă, ci să repete. Sistemul n-a fost interesat de progres, ci de „ordine”. Evaluarea a rămas, până azi, un bici, nu o oglindă.
10. O școală care separă, nu care include.
Tot în epoca Iliescu, educația s-a reorganizat într-un mod subtil segregant: liceele „bune” vs. „restul lumii”, școlile din urbanul mare vs. ruralul uitat, „copiii buni” vs. „ceilalți”. Școala a devenit un filtru social, nu un ascensor social.
Nu s-a investit în incluziune, în recuperare, în sprijin. Dimpotrivă: abandonul școlar a fost tolerat tacit, iar eșecul educațional a fost privatizat – „cine vrea, învață”. Această gândire încă ne bântuie.
Concluzia? Atât putem. Ne-ați lăsat, dar tot de-acolo ne tragem seva.
Astăzi, fostul președinte e plimbat pe străzi cu onoruri. Vom face, nu am dubii, un bulevard cu numele lui. Vom spune „a fost un om al echilibrului”. Dar în școli, echilibrul pe care l-a lăsat e unul toxic: între lipsa de sens, lipsa de viziune și lipsa de speranță.
Am fi putut reconstrui educația în anii '90. Dar am ales să o conservăm. Acum plătim: în lipsă de încredere, în abandon școlar, în profesori blazați și în elevi pierduți într-un sistem care se preface că merge.
Iliescu n-a fost doar un politician. A fost arhitectul unui tip de uitare națională. În educație, uitarea asta s-a așezat ca-n orice programă: fără memorie, fără curaj, fără viitor.