Moartea ca revoluție: Che Guevara și începutul legendei
0Murdar, slăbit, bolnav de paludism și dizenterie, cu sănătatea șubredă de astmul moștenit din copilărie, tușind între guri de fum, Che Guevara își trăgea ultimele zile. Era toamnă, brumărelul din emisfera sudică avea miros de praf de pușcă și frunze arse. Într-o colibă pierdută în jungla boliviană, un bărbat devenea mit.
Moartea l-a făcut mai celebru decât fusese în viață, pe model hollywoodian, acela al unei tinereți frânte care se eternizează. Kurt Cobain, Tupac Shakur, Marilyn Monroe: același scenariu, același ecou. „Dying to live” - a muri ca să trăiești în memoria altora.
Pentru stânga postbelică, Che a fost un Hristos cu Kalashnikovul pe umăr, un eliberator al sentimentelor identitare, o promisiune de revoltă într-o lume îngenuncheată de capital și conformism. Imaginea lui, surprinsă în celebra fotografie a lui Alberto Korda, nu e doar un portret, e o icoană laică, multiplicată pe tricouri, postere, tatuaje, steaguri, devenită parte din ADN-ul simbolic al secolului XX.
Dar în spatele mitului, omul. Medicul argentinian care a văzut în America Latină nu o geografie, ci o rană deschisă. Călătorul care a înțeles, pe motocicleta sa, că nu poți vindeca sărăcia cu rețete clinice. Revoluționarul care a ales arma drept stetoscop pentru o lume bolnavă de nedreptate.
Și, totuși, pentru mulți, Che rămâne și astăzi un criminal romantic, un om care a ucis în numele unei idei, un idealist orbit de dogmă. Într-o epocă în care ideologiile s-au transformat în mărci, iar revoluția în spectacol, figura lui Che devine un paradox: simbol al libertății purtat pe tricourile produselor de consum pe care le-ar fi disprețuit.
În octombrie 1967, în micuțul sat bolivian La Higuera, un pluton de execuție a pus capăt vieții sale. Dar nu și prezenței lui. Che a murit cu ochii deschiși și, cumva, omenirea nu a mai putut închide acea privire.
Astăzi, la mai bine de jumătate de secol, imaginea sa rămâne un semn de întrebare. Ce căutăm, de fapt, în figura lui Che? Un erou? Un martir? Sau, poate, doar o proiecție a propriei noastre neputințe de a mai crede în ceva cu adevărat?
Jungla boliviană l-a înghițit, dar nu l-a stins. În fumul țigării sale din brumărelul lui ’67, încă pâlpâie, undeva, ideea că lumea poate fi schimbată fie și cu prețul vieții.
Hasta siempre, Comandante