Liderul (II)

Dacă există o paradigmă a liderului, există în chip firesc şi declinaţii nefireşti – la limită, aberaţii – faţă de condiţia optimă a lui.

• Dictatorul

Îşi cunoaşte domeniul atât în esenţă, cât şi în detaliu; uneori în cele mai mici detalii. Ştie, altfel spus, ceea ce este. El îşi formează un punct de vedere asupra a ceea ce trebuie să fie: proiect, program, ideal chiar. Între este şi trebuie există întotdeauna un decalaj, o distanţă, corectabilă desigur din ambele părţi. Dictatorul introduce sau ajunge fatal la o ruptură între este şi trebuie. „Trebuie” devine o dogmă: teza sau tezele dictatorului. Ele nu se discută, fiind definitive, ci se execută; altfel, sunt „executaţi” ne-executanţii. Dictatorul ia fără rest partea coerenţei şi a constrângerii, împotriva iniţiativei şi a libertăţii. Ia partea dogmei în pofida şi chiar împotriva concretului vieţii; de unde reprimarea ca fenomen generalizat.

În plan subiectiv, şi pentru conştiinţa proprie, dictatorul îşi face „datoria”. El nu ştie că a ajuns să fie sau este deja dictator; află ceilalţi.

Întrucât libertatea continuu reprimată ajunge      într-un târziu să se răzbune, de regulă dictatorul sfârşeşte prost. Aşa i s-a întâmplat şi lui Cezar şi nu numai lui. La niveluri mai mici, întrucât nu concepe sa plece singur, el este „eliminat” într-un fel sau altul; prin pensionare, detaşare sau chiar „promovare”. Generic, este „eliberat”.

• Tiranul

Nu-şi cunoaşte domeniul decât vag, de la distanţă, impresionist, fapt care îl deosebeşte esenţial de fratele lui mai mare, „dictatorul”. Are o conştiinţă de sine exacerbată; conştiinţa importanţei lui. Egoist şi vanitos, nu ţine cont nici de realitatea obiectivă, nici de alte opinii. Îşi cunoaşte doar propria opinie, care este şi superficială şi schimbătoare; deci arbitrară. Nu există ceva mai rău în această lume decât puterea arbitrară, pe care tiranul o întruchipează. El nu propune, ci se impune pe sine şi dispune după regula: „Aşa consider eu, aşa vreau eu,    aşa-­mi place mie”. Motivaţia este aceasta, chiar dacă public tiranul declară altceva. Dictatorul are, totuşi, un fel de „puritate” (puritatea dogmei), pe care tiranul nu o are. Tiranul ştie doar că are putere şi abuzează de ea, conştient sau semiconştient, oricum cinic. De regulă sunt „alungaţi”, iar după ce pierd puterea devin figuri jalnice, întristătoare.

• Parvenitul („Satrapul”)

Cunoaşte domeniul pe care a ajuns să-l conducă dintr-un singur punct de vedere: al interesului personal. Acest interes poate lua cele mai diverse forme, echivalente cu tot atâtea avantaje sau câştiguri.

Dacă este mercantil (şi este), va dirija licitaţiile şi contractele spre cele mai „oneroase” (comisioane), dar cu forme legale perfect puse la punct.

Dacă este „voiajor” (şi, de cele mai multe ori, este), va colinda ţările şi capitalele în „vizite de lucru” de interes general, chiar „naţional”, tocând banii publici. Dacă este afemeiat (şi, uneori, este), va cunoaşte printre subalterni (cunoaşterea concretă) mai ales femeile frumoase şi abordabile.

Domeniul pe care îl conduce nu este decât satrapiatul lui, deci o „vacă de muls”. Întrucât nu ştie cât rămâne în funcţie, profită la maximum şi „stoarce” tot ce poate fi stors. Dacă nu ajunge după gratii (de regulă, nu ajunge), va fi promovat într-o funcţie superioară (are relaţii şi are şi ce să dea în schimbul promovării).

• Cabotinul

A ajuns lider (şef) potrivit unei aspiraţii generale către putere; „Aceasta-i nebunia lor, să fie cât mai aproape de tron”, ne zicea şi Nietzsche. Dar şi datorită unui context favorabil de împrejurări, dacă nu chiar unei crize de lideri („chiorul în ţara orbilor”). Îl pot duce acolo şi jocurile intereselor de grup; avem şi noi specialiştii noştri. Cabotinul ajunge la putere cu bune intenţii, dar nu are puterea (şi priceperea) de a face faţă puterii pe care o deţine. Aspiră la „tron” şi când ajunge pe el se trezeşte că este depăşit. De aceea va simula – retoric şi stângaci, dacă nu chiar burlesc – gesturile exterioare ale puterii. Şi pe scena teatrală, actorul slab se descalifică (chiar dacă joacă rolul „omului slab”), cu atât mai mult pe scena exigentă, dacă nu chiar dură, a vieţii.

Prin şefii cabotini, istoria se amuză pe seama noastră. Umor, care uneori poate fi negru, dacă nu chiar tragic.

• Slugoiul („Majurul”)

De regulă, este pus ca şef, de un şef mai mare şi cunoaşte din domeniul condus numai ceea ce i se cere sau i se comandă să cunoască. Dacă, spre exemplu, este şeful unui organ de presă, el va cunoaşte doctrina partidului care l-a ales (numit) acolo şi „abaterile” (sau tentativele de „abatere”) din instituţie.

El poate fi recunoscut repede întrucât urlă la cei mai mici (pe care îi sancţionează pe motive minore, dacă nu improvizate), şi face plecăciuni în faţa celor mari (cărora le face orice favor). Dacă cei mici ajung mari şi cei mari ajung mici (prin „dialectica” vieţii), slugarnicul îşi conservă aceeaşi gesticulaţie de slugarnic: fără memorie tehnică sau considerente etice. De regulă, se conservă, întrucât oricine are nevoie de slugi sau de „unelte vorbitoare”.

Această tipologie a liderilor declinaţi merge de la „stăpân” către „slugă”. Ea poate fi desigur dezvoltată prin completări şi nuanţări. Oricum, liderul autentic, fiind exemplar, el este şi rar. Spaţiul conducerii unei societăţi (spaţiul „lideral”, să-i zicem) este ocupat de declinaţii; deci, mai mult de liniile curbe şi orizontale, decât de cele drepte şi verticale.