În iunie 2026 la Gdansk, în Polonia, Conferința Mondială pentru Reconstrucția Ucrainei
0Conform celor spuse de Prim Ministrul polonez Donald Tusk, aceasta va fi ocazia „în care vom putea lansa Marele Plan pentru Reconstrucția Ucrainei...asta înseamnă investiții enorme, mari sume de bani și șantiere vaste în care vor fi implicați întreprinzători, companii, experți și lideri politici din întreaga lume”.
Ar trebui să ne intereseze în cel mai înalt grad și, ca atare, la nivelul cel mai înalt al politicii de la noi ar fi trebuit, cred, să se fi dat mai demult dispoziția elaborării unui plan care să prevadă, în cele mai mici detalii, inserția România în orice asemenea planificare pentru ceea ce va însemna șantierul reconstrucției Ucrainei, proiect care, spun specialiștii, va fi poate cel mai mare de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Ar fi firesc să fie așa, măcar din perspectiva deschiderii fără rezerve manifestată de țara noastră față de toate cererile venite din partea Ucrainei sau de la grupul de stat care s-a constituit pentru susținerea Ucrainei. Fără rezerve, fără limită de timp și absolut necondiționat, așa cum repetă fără încetare liderii noștri politici. Foarte frumos, exemplar chiar în materie de solidaritate cu aliații europeni și chemările aliatului strategic american.
Numai că, din nefericire, asta a costat și costă în continuare și, în acest sens, cred că se poate pune și o eventuală cerere din partea României de a face parte din primul grup de țări care vor fi angajate în reconstrucția Ucrainei, beneficiind de programele europene și internaționale care deja se constituie în acest scop. Există un argument care spune că diplomația nu este o negociere ca la piață, adică cerere de avantaje în contraponderea cheltuielilor. Numai că vedem că exact așa se comportă acum toată lumea și, ca atare, întrebarea privitoare la grupa sau grupele de negociatori pe care le are România și eventualul lor mandat decis sau aprobat de Parlamentul României, tocmai pentru că este vorba despre o acțiune de o asemenea amploare, implicând foarte multe din sectoarele strategice ale României.
Din acest punct de vedere, fără teama de a greși, cred că s-a deschis o competiție extrem de dură (ca odinioară cea pentru reconstrucția Irakului, acolo unde n-am contat), numai că de data asta nu partenerul american se prezintă drept principalul contribuitor la susținerea Ucrainei.
Astfel, în iunie anul trecut, datele procesate de Institutul Kiel https://www.kielinstitut.de/topics/war-against-ukraine/ukraine-support-tracker/ , așa cum sublinia Ursula von der Leyen la Conferința pentru securitate de la Munchen, UE a ajutat Ucraina (militar, financiar, pe plan umanitar) în valoare de 167,4 miliarde Euro, asta reprezentând peste jumătate din totalul ajutorului internațional pentru Ucraina (267 miliarde Euro). Iar cifra asta, în cazul UE, este mai mare decât totalul contribuției americane, adică 114,6 miliarde Euro. Iată, din aceeași sursă, Institutul Kiel, nivelul calculat pentru ajutorul dat Ucrainei de fiecare stat european:
Mare surpriză! Danemarca apare drept țara care a oferit cea mai mare asistență financiară Ucrainei (reprezentând 2,9 din PIB, adică peste 10 miliarde de Euro), apoi Estonia, Lituania și Finlanda. Cifrele astea nu cred că apar degeaba și sunt o indicație asupra modului în care se orientează negocierile.
Repet întrebarea: noi cu cea echipă oficială de negociatori venim la masa discuțiilor? Căci costurile reconstrucție sunt absolut enorme, calculele actuale (făcute de Banca Mondială) pornind de la o estimare de bază de 525 miliarde Euro pentru o durată de minimum 10 ani.
N-ar fi fost normal ca discuția asta deja să fi avut loc în Parlamentul României și să se fi încheiat deja cu un mandat pe baza un ei estimări realiste privind capacitatea de efort și reziliența companiilor românești pe o perioadă de minimum 10 ani cât ar dura reconstrucția Ucrainei? Desigur, se poate obiecta spunând că toată discuția este pur ipotetică deoarece războiul nu este încheiat și că încă nu are rezultate finale efortul american de a-i convinge pe ucraineni că este nevoie să cedeze teritorii în schimbul păcii. Numai că se lumea se pregătește totuși pentru un final în care s-ar putea că țările Europei occidentale să reînnoade dialogul cu Rusia (vezi recentul semnal dat de Președintele Macron care preciza că au început contacte tehnice în acest sens).
Și atunci, noi pe unde suntem, că banii i-am dat?