Imagine şi realitate

Prezent la dezbaterea finală înscrisă în programul Zilelor Teatrului Nottara, dezbatere ce şi-a propus să fie o discuţie sinceră între critici şi trupă, sociologul Alin Teodorescu mi-a amintit de vremea îndepărtatei mele studenţii şi de cursurile de Psihologie la care am învăţat, printre altele, despre distincţia dintre personalitate, identitate şi imagine.

Asta în contextul în care mai toţi dintre comentatorii fenomenului teatral poftiţi la dezbatere şi care am dat curs amabilei invitaţii  a conducerii Teatrului, persistam în confuzia dintre personalitate şi identitate, sfătuindu-ne gazdele să facă în aşa fel încât să îşi gândească strategia încât să asigure Nottara- ului propria lui identitate. Confundând, prin urmare, identitatea cu personalitatea şi uitând că identitatea  presupune intruziunea subiectivităţii  reprezentând felul în care cineva se vede pe sine.

Problema reală constă, aşadar, în necesitatea punerii la punct a unui plan coerent care să îi asigure oricărei instituţii de spectacole un anume profil. Au existat în istoria Teatrului de pe Bulevard, fie că s-a numit Teatrul Armatei, fie după ce a dobândit numele marelui artist C.I. Nottara, etape în care personalitatea i-a fost destul de riguros definită. Desigur, pe vremea când era dependent de Ministerul Apărării, şi asta se întâmpla în anii 50 ai secolului trecut, în timpul comunismului de cazarmă, această personalitate era una de comandă, iar comanda ţinea foarte puţin cont de criterii artistice.

Repertoriul Teatrului era alcătuit preponderent din piese sovietice, nu toate izbutite, cele mai multe de propagandă, însă talentul unor mari artişti, în frunte cu directorul de atunci, George Vraca, a făcut astfel încât spectacolele inspirate de ele să fie unele cu adevărat bune. Ceva  mai târziu, în anii relativei liberalizări, când Teatrul şi-a schimbat numele iar la conducerea lui a fost numit dramaturgul Horia Lovinescu, alta a fost direcţia spre care a fost orientată şi durată personalitatea instituţiei.

Preferinţa lui Lovinescu pentru marile titluri ale literaturii universale, pentru dramaturgia istorică, cooptarea în trupă a unor regizori importanţi, de la George Rafael la Dinu Cernescu şi, mai apoi, la Dan Micu şi Alexandru Dabija, prezenţa pe afişe a unor actori uriaşi precum George Constantin şi Ştefan Iordache au făcut ca aici să poată fi văzute Viziuni flămânde şi Hamlet, Coriolan  şi Petru Rareş, Karamazovii şi Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă, dar şi multe alte spectacole de referinţă. Spectacole despre care criticii mai noi fie nu au auzit, fie nici nu vor să audă.

Începutul anilor `90 l-a adus la Nottara pe marele Vlad Mugur, în vremea directoratului lui Mircea Diaconu a montat pentru prima oară în Bucureşti Bocsárdi László, iar spectacolul lui cu Nu se ştie cum , după piesa lui Luigi Pirandello,  a fost o veritabilă bijuterie, cu evoluţii actoriceşti de excepţie (numai Dumnezeu şi juriul final de la acea ediţie a premiilor UNITER ar putea să ne spună de ce nu şi-a adjudecat atunci Marius Stănescu premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal şi Bartha József premiul pentru scenografie). Ceva mai încoace lucrurile au devenit ceva mai tulburi.

De la personalitate la imagine

Să fie însă lucrurile atât de tulburi, starea de fapt atât de proastă la Nottara încât să le dea dreptate acelor critici ce socotesc că nimic bun nu se întâmplă acolo şi că chiar nu mai are niciun rost să meargă la Teatrul de pe Bulevardul Magheru? Mă îndoiesc că lucrurile ar sta tocmai aşa.

Admit că nu toate premierele sunt performante. Cred că prea adesea au văzut luminile rampei montări neizbutite, spectacole peltice, mult prea facile. Prea uşor au fost invitaţi şi reinvitaţi directori de scenă care nu au performat şi nu au confirmat. Şi totuşi, aici s-au jucat în stagiunile din urmă şi Billy şchiopul, şi Aniversarea în regia lui Vlad  Massaci, şi Metoda în regia lui Theodor Cristian Popescu, iar de câteva săptămâni în repertoriu a intrat o bună adaptare semnată de Bogdan Budeş a minunatului Roman teatral al lui Mihail  Bulgakov, transcris scenic limpede de acelaşi Vlad Massaci.

Sigur, spectacolul nu este unul perfect, ritmul lui nu este încă impecabil reglat, dar amestecul dintre realitate şi halucinaţie, crearea credibilă a unei suprarealităţi cu totul aparte, reverberaţiile în actualitate, scenografia lui Andu Dumitrescu şi evoluţiile remarcabile ale unor actori precum George Alexandru, Alexandru Repan, Anca Bejenaru, Viorel Comănici, Camelia Zorlescu, Catrinel Dumitrescu sau Ada Navrot nu pot decât să te atragă spre sala de spectacole. Poate că jocul lui Ion Grosu mai necesită o seamă de clarificări, poate că mai e nevoie de ceva pentru ca reglajul fin să fie unul  identificabil în toate compartimentele spectacolului. E nevoie şi de un public ceva mai pregătit care să ştie adevărul relaţiei dintre Stalin şi Bulgakov şi să poată decoda unele simboluri ori referinţe.

Nu intenţionez să scriu aici şi acum o cronică de spectacol. Ceea ce vreau e doar să îmi exprim mirarea  că reprezentaţiile cu Roman teatral nu au fost luate cu asalt de criticii ce nu s-au dovedit curioşi pe cât era de aşteptat să vadă cum arată acest titlu celebru pe scena de la Nottara. Nu cumva şi în acest caz a funcţionat imaginea nu tocmai de invidiat şi nu chiar foarte corectă de care are parte Teatrul de pe Bulevard? O imagine care l-a costat scump în urmă cu câţiva ani, când spectacolului cu piesa Aniversarea, nominalizat la mai multe categorii la Gala premiilor  UNITER  i s-a refuzat orice distincţie? Dar care a avut un mare succes cu ocazia unui turneu în Marea Britanie.

Mă întreb

Nu pot atunci să nu mă întreb de ce una e măsura cu care e judecat ceea ce se întâmplă ori nu se întâmplă la Nottara şi cu totul alta e măsura utilizată în cazul  altor teatre bucureştene care nu stau nici ele cu mult mai bine. De ce Nottara e un caz, iar Teatrul Mic, bunăoară, nu e? De ce nu ne îngrijorează seceta de la Bulandra ori de la Odeon, în schimb ne dau mari dureri de cap crizele de pe Bulevard? De ce sunt tare uşor iertate greşelile altora, iar cele ale Nottara-ului, nu puţine, sunt supradimensionate.

Teatrul de pe Bulevard a comandat institutului de sondare a opiniei publice condus de Alin Teodorescu un sondaj sociologic despre ce vrea şi ce gândeşte publicul. Rezultatele vor fi făcute publice, din câte se pare, în luna ianuarie a anului 2013. Mă întreb dacă ele vor genera măcar o singură reacţie din partea criticii.