Frica

Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă.

Suferim, se pare, de un masochism galopant, cu înfăţişări diverse: ne place să ne cultivăm spaimele, să colecţionăm veşti proaste, să anticipăm catastrofe (sau să le urmărim febril pe cele care au loc aiurea), să degustăm nefericirea altora, să ne simţim înconjuraţi de primejdii iminente. Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă. În această vicioasă înclinaţie, beneficiem de sprijinul nepreţuit al presei, care capitalizează eficient pe seama angoaselor noastre.

Ernst Jünger observase deja, acum câteva decenii, că simpla nevoie de a urmări ştirile de mai multe ori pe zi e un simptom de nelinişte. Antenele, mereu mai numeroase, de pe casele noastre dau peisajului urban aspectul unui chip cu părul măciucă, scuturat de aprehensiuni sumbre.

Evident, nu lumea de azi a inventat frica. Există o istorie a fricii de care s-au ocupat, laborios, o sumedenie de savanţi. De la fobiile Antichităţii la teroarea anului 1000, de la superstiţiile curente la marile texte apocaliptice, dispunem de un enorm inventar al temerilor omeneşti. Unii pretind că după secolul al XVII-lea lumea s-a mai potolit. Ştiinţa a înlăturat, zice-se, panica rudimentară dinaintea stihiilor şi a penumbrelor magice, populaţia globului s-a mai deşteptat.

Nu cred. Vechile spaime au fost înlocuite de unele noi, ba a apărut chiar o specie nouă de frică, numită de sociologi şi psihologi „frica-divertisment". Căutăm frisonul groazei ca pe o plăcere, aşa cum ne pregătim să petrecem o seară agreabilă urmărind la televizor un horror.

Nu e zi să nu fim intoxicaţi de „informaţii" spectrale privind fie realitatea imediată, fie realitatea continentală sau planetară, fie cea cosmică. De mare succes se bucură, de pildă, „încălzirea globală". Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând. Vom muri de cald, ne vom trezi într-o bună zi cu polul nord în cana de cafea şi cu Fram ursul polar în curte.

Mai sunt, apoi, sezonierele gripe animaliere. Armate de viruşi aviari şi porcini ne pândesc după colţ, guturaiul capătă grimase de pandemie. Să nu uităm însă meteoriţii, SIDA, dezastrele ecologice, demografice, financiare, uraniul iranian, Bin Laden, mogulii, anul 2012 şi şcoala de la Păltiniş, cu ucigaşul ei monopol cultural şi politic.

Coborând în pitorescul parohial, vom vorbi despre ameninţătorul guvern Boc (dacă suntem pesedizanţi), despre riscul mortal al unei eventuale guvernări PSD (dacă suntem pedelizanţi) şi, oricum, despre nenorocul fatal al realegerii lui Băsescu (dacă nu mai ştim asupra cui să ne delegăm amocul). Pe scurt, situaţia e albastră. (Sau violetă?). Ţara e năruită. Mâine-poimâine ne vom da la cap unii altora sau vom emigra pe altă planetă.

„Vrei să spui că totul e în regulă? Că exagerăm când spunem că lucrurile merg prost?" - vor protesta unii şi alţii pe agitatul meu forum (exterior). Nu. Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele.

Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei. O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie.