Franţa aceea pe care uităm să o iubim. 14 iulie în 10 crochiuri

…ţara aceea care, după ce în Secolul luminilor a dominat Europa, azi se autodenigrează atît de intens încît este imposibil să nu iasă regenerată din rărunchi în urma acestei crize identitare fără precedent… naţiunea aceea care e pe cale să abandoneze complexul postcolonial ca să-şi fabrice altul, european: competiţia cu Germania.

Franţa este

…ţara aceea unde un cuplu a vrut să plece în vacanţă la Veneţia şi se vor certa tot restul anului că n-au mai plecat; la aeroport el a văzut că îi expirase cartea de identitate franceză de vreo cîţiva ani; et alors, şi ce-i cu asta, ar fi întrebat francezul, în Franţa e valabilă aşa, expirată, în Europa de ce n-ar fi? Francezii sunt locuitorii unei ţări în care raportul (istoric) cu autoritatea e de o seninătate imposibilă, de o nonşalanţă revoluţionară.

…ţara aceea unde un japonez a ales să se instaleze ca să facă ceea ce ştie el mai bine, să crească roşii în grădina lui, să le vorbească  într-un fel special şi să le vîndă apoi unor bucătari-şef francezi pe care îi alege el, japonezul, după criterii precise, cum ar fi iubirea faţă de ingrediente. Franţa e ţara aceea unde rafinamentul de a mânca e un fel de respect de sine.

…limba aceea în care, cum mi-a spus Hélène, mama unui băieţel, în faţa şcolii, într-o dimineaţă, „Il fait beau aujourd’hui mais le fond de l’air est frais”. Si apoi m-a obsedat toată ziua cum poţi traduce asta în româneşte, „le fond de l’air”. Nu poţi. Franţa e acel peisaj verbal limpede, ca o dimineaţă lucioasă în Alpi, în care vocabula „le fond de l’air” l-a obsedat cu frumuseţea ei  - aflu mai tîrziu - pe francezul italo-argentinian, scriitorul Hector Bianciotti.

…naţiunea aceea care e pe cale sa-şi pună în bună rînduială complexul postcolonial dar se lasă pradă unui complex european: competiţia cu Germania. In orizontul fantasmatic al francezului curge Rinul.

…spaţiul acela mintal în care înţelegi, de la Rivarol citire, că „Tout ce qui n’est pas clair n est pas français” (Tot ceea ce nu este clar nu este francez).

…sistemul de învăţămînt în care bacalaureatul începe întodeauna cu proba de filozofie, cu subiecte despre care se vorbeşte la televizor şi la radio.

…matricea aceea culturală care are capacitatea de a inventa formele intelectuale apte de a modela realul (unul dintre motivele pentru care Andrei Makine a scris „Cette France qu’on oublie d’aimer”, Flammarion, 2006).

…capabilă de o toleranţă de fond, venită din tradiţia curtoaziei şi hăituită de o spaimă de fond, venită din imposibilitatea de a se imagina drept o nouă naţiune omogenă.

…acel spaţiu traversat de forţe contradictorii, de imposibilităţi multiple. Francezul care se declară laic, punînd  voit între paranteze tradiţia iudeo-creştină, nu-l poate împiedica pe francezul din aceeaşi patrie să se simtă şi să se declare musulman. Energia socială a laicităţii nu face faţă energiei disruptive a credinţei.

…ţara aceea care, după ce în Secolul luminilor a dominat Europa, azi se autodenigrează atît de intens încît este imposibil să nu iasă regenerată din rărunchi în urma acestei crize identitare fără precedent.

…ţara pe care o iubeşti cu vorbele unui preşedinte american: „Un homme a deux pays: la France et le sien” (Un om are două patrii: Franţa şi propria ţară) - Kennedy.

Deci, vive la France!