Eminescu și Legea „Vexler”. Punct. Un apel la raționalitate

O să încerc să folosesc în acest material un limbaj cât mai puțin tehnic și nejuridic, cu dorința de a mă face înțeles de cât mai multe persoane.

Astfel, m-a frapat modul în care un număr atât de mare de persoane (fără studii juridice) au tras, pur și simplu, concluzia sau au fost convinse (printr-o propagandă josnică) că a citi din Mihai Eminescu, poetul național, reprezintă o faptă penală, în urma căreia cititorul va face pușcărie.

Oameni buni, această idee este o absurditate, un fals grosier, o minciună nerușinată. Stop! Nu mai rostogoliți această idee care, printre altele, aruncă în ridicol pe emitentul și pe adepții ei.

Vreau să vă fac o mărturisire. Am citit chiar astăzi, în liniștea căminului meu, poezia „Doina” (varianta necenzurată) și „Scrisoarea a III-a”, ambele scrise de Mihai Eminescu. Fapta, în sine, de a citi aceste două poezii NU reprezintă infracțiune, nu reprezintă o faptă penală. De altfel, legea nu leagă nicio consecință juridică de acest fapt al citirii, fiind vorba despre un fapt anodin, adică lipsit de urmări juridice.

Infracțiunile (faptele penale) din categoria celor incitatoare la violență, ură sau discriminare se caracterizează prin aceea că trebuie să fie săvârșite în public. Iar da, platformele sociale online (Facebook, X, TikTok etc.) sunt considerate spațiu public.

Evident, locuința ta NU este un spațiu public, ci un spațiu privat, astfel că, în intimitatea casei tale, vei putea citi până la epuizare din Mihai Eminescu, inclusiv din Adolf Hitler sau din Corneliu Zelea Codreanu, dacă aceasta este plăcerea sau pasiunea ta.

În lumina celor de mai sus, se naște întrebarea firească dacă vei putea citi și/sau cita din Mihai Eminescu în public, fără riscul de a fi acuzat de săvârșirea unei infracțiuni.

Răspunsul, de principiu, este că vei putea citi/cita public din Mihai Eminescu fără nicio teamă că ți se va face dosar penal.

Totuși, în anumite contexte, în anumite circumstanțe particulare, citirea/citarea lui Mihai Eminescu poate întruni condițiile pentru a fi considerată infracțiune.

Concret, atunci când invoci în mod public opera (în tot sau în parte) și/sau autoritatea lui Mihai Eminescu pentru a justifica și/sau propaga antisemitismul, xenofobia, rasismul, ura, violența sau discriminarea față de anumite categorii de persoane.

Vedeți, lucrurile sunt mult mai complexe atunci când vorbim despre o infracțiune, decât în situația unui gest anodin, cum este citirea, în propriul cămin, a unui volum de poezii de Mihai Eminescu sau chiar a articolelor sale de presă, unele dintre ele virulent antisemite.

Legea NU sancționează simplul act privat al citirii unui material antisemit (sau legionar, dacă vreți), ci, eventual, modul în care acea persoană exteriorizează în public materialul citit.

Să dăm câteva exemple, pentru a fi mai bine înțeleși.

Numitul X citește, în intimitatea casei sale, următoarele versuri din „Doina” (necenzurată) de Mihai Eminescu, versuri de un antisemitism evident, penibil și descalificant (indiferent cine ar fi autorul lor):

„Cine ne-au adus Jidanii/Nu mai văză zi cu anii/Ci să-i scoată ochii corbii/Să rămâe-n drum cu orbii”

Dar X nu se limitează la aceasta, ci ulterior postează (public) aceste versuri pe pagina sa de Facebook, mai adăugând și un comentariu de genul: „Luceafărul poeziei românești avea dreptate”.

Indubitabil, suntem aici în prezența unei infracțiuni, anume (cel puțin) fapta persoanei de a promova, în public, în orice mod, idei, concepții sau doctrine antisemite (art. 3 din Legea nr. 157/2018).

Chiar dacă X nu ar fi scris niciun comentariu la postarea respectivelor versuri, era pasibil de săvârșirea infracțiunii de distribuire sau punere la dispoziția publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite (art. 4 din Legea nr. 157/2018).

Nu este nicio greșeală în privința anului: Legea privind prevenirea și combaterea antisemitismului datează din anul 2018, și nu din anul 2025, cum iarăși ați fost induși în eroare să credeți.

De asemenea, actul normativ care sancționează organizațiile, simbolurile și faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum și promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, crime contra umanității și crime de război datează din anul 2002 (O.U.G. nr. 31/2002).

Așa-numita „Lege Vexler” din anul 2025, în esență, doar aduce mici modificări, clarificări și precizări terminologice Legii nr. 157/2018 și O.U.G. nr. 31/2002, dar NU vine să incrimineze fapte noi și NU sancționează infracțiuni noi.

Astfel, inclusiv acest scandal privind „legea Vexler” este unul creat în mod artificial, de către grupuri de interese extremiste, care urmăresc crearea de discordii și inflamarea societății.

Revenind, se pune atunci întrebarea dacă toate cele expuse mai sus înseamnă că nu vei mai putea niciodată să publici sau să postezi în spațiul public anumite poezii ale lui Mihai Eminescu care au un caracter antisemit.

Și de această dată, criteriul de ghidare trebuie să fie raționalitatea, echilibrul și evitarea absurdului.

Pot avea loc conferințe publice, discuții publice sau scrieri publice despre aceste poezii sau articole de presă ale lui Mihai Eminescu, fără nicio teamă că săvârșești vreo infracțiune sau că ți se va atrage răspunderea penală, cu respectarea unui criteriu esențial: nu doar să nu faci propagandă antisemită, ci să te dezici și să te delimitezi public de tot ceea ce, în opera lui Mihai Eminescu, are caracter antisemit, xenofob sau rasist.

Un exemplu concret, pentru a ne face și mai bine înțeleși.

Subsemnatul am scris și publicat o lucrare pe tema antisemitismului și a raporturilor sale cu dreptul. În cuprinsul acestei lucrări am citat, în context, discursurile și scrierile unor antisemiți fanatici și patologici, precum Adolf Hitler, A.C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu sau Ion Antonescu.

În prefața lucrării am consemnat, cu caractere aldine: „Prezenta carte condamnă în mod total, absolut și perpetuu orice formă de antisemitism, iar din cuprinsul acesteia nimic nu poate fi folosit și/sau interpretat într-un sens contrar.”

În măsura în care aș fi aprobat, confirmat ori justificat discursurile și scrierile menționate, fapta mea ar fi întrunit, cu just temei, elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Încheiem aici, trimițând spre reflecție (inclusiv pentru o mai bună înțelegere a scopului/rațiunii unor legi precum cele analizate de noi) următoarele rânduri emise de Comitetul Special privind Propaganda Urii din Canada, în anul 1979, dar rămase pe deplin actuale și astăzi:

„Sub mai multe aspecte, avem mai puțină încredere, în secolul XX, că facultățile critice ale indivizilor vor fi activate în raport cu discursurile și scrierile care le sunt adresate. În secolele XVIII și XIX, se credea pe scară largă că omul este o ființă rațională și că, dacă mintea sa este educată și eliberată de superstiție, va distinge întotdeauna între adevăr și minciună, bine și rău. Așa spunea Milton: să se înfrunte adevărul și minciuna: cine a văzut vreodată ca adevărul să piardă într-o confruntare liberă și deschisă. Nu putem împărtăși această credință astăzi, într-o formă atât de simplă. Deși credem că, pe termen lung, mintea umană respinge falsitatea flagrantă și caută binele, este adesea adevărat că, pe termen scurt, emoția înlocuiește rațiunea, iar indivizii resping, în mod pervers, adevărul demonstrat în fața lor și renunță la binele pe care îl cunosc. Succesul publicității moderne, triumfurile propagandei nesăbuite, precum cea a lui Hitler, au redus drastic încrederea noastră în raționalitatea omului. Știm că, sub presiune și stres, în vremuri de iritare și frustrare, individul este influențat și chiar copleșit de apelurile emoționale isterice. Ne comportăm iresponsabil dacă ignorăm modul în care emoția poate alunga rațiunea.”

Sunt deschis să răspund tuturor nelămuririlor și temerilor cititorilor pe acest subiect, evident atât timp cât adresarea se face într-un limbaj civilizat și în auspiciile bunei-credințe.