Despre sindromul „Big Brother”

De la bun început, trei precizări. Le fac, ca să nu fiu bănuit nici de partipris-uri politice, nici de simpatii sau antipatii penale, nici de fragilităţi psiho-conspiraţioniste.

1. Deşi nu mă pricep, nu mă bag în chestiuni de triangulaţie, localizare sau radiolocaţie, atunci când vine vorba despre accidentul aviatic din Munţii Apuseni. Cred că important nu e atât să fie descoperiţi şi executaţi în piaţa publică cei vinovaţi, cât să se identifice corect cauzele nenorocirii, iar acestea să fie denunţate  ca precedent, ca paradigmă negativă, de care să se ţină neapărat cont de aici încolo. Aşa încât mie nu mi-a spus nimic recenta şedinţă CSAT, unde premierul a susţinut că trebuie tras la răspundere şi mazilit şeful STS, iar preşedintele-că nu. 

2. Nu sunt expert în ştiinţe juridice, ca să presupun cât de nociv e să mi se intercepteze mai întâi convorbirile telefonice şi abia apoi să mi se comunice dacă am căpătat calitatea de suspect într-o cauză. Sunt conştient că marile ticăloşii  din această zonă se săvârşesc fie cu, fie fără de lege.

3. Nu cred în teoriile conspiraţiei. Pe fond, conspiraţiile nu sunt decât o înlănţuire, simplă sau mai complicată, de găinării.

Alte lucruri mă deranjează. De pildă, ieri, am intrat pe site-ul unei mari librării, care-şi semnalizase sediile pe o hartă Google. Până atunci, nu mă jucasem cu aşa ceva.Şi astfel, din click în click, am ajuns să mă holbez împietrit la propriul meu tricou, întins la uscat pe balconul propriului apartament, aflat într-un oraş din vecinătatea Bucureştiului. Ca apoi, de pe acelaşi sacru Google, să aflu că rivalul Apple a angajat o companie care foloseşte o tehnologie de spionaj aerian, capabilă să pătrundă dincolo de zidurile caselor.  Sau că o aplicaţie, activată ilicit pe smartphone-ul meu, poate să observe datele de pe monitorul computerului meu şi e în stare să obţină informaţii personale. Sau faptul că pe ecranul aceluiaşi telefon mobil mi se indică permanent zona în care mă aflu. Sau că, fără să mi se ceară permisiunea, sunt mereu şi pretudindeni sub obiectivul unei camere de luat vederi: în autobuz, în metrou, pe stradă, în magazine ori lângă gâtul Sfinxului.

Unii îmi spun că e foarte bine că sunt monitorizat, că asta e un fel de protecţie, că se sperie teroriştii.  Alţii îmi dau dreptate, spunînd că însuşi Big Brother-ul reprezintă un atentat la ideea de democraţie.

Habar n-am dacă e aşa sau nu. Dar sunt sigur că un atac la inimitate înseamnă!

Este reversul comodităţii pe care ne-a adus-o comunicarea spectaculoasă, adică simultană şi instantanee. Oi fi eu demodat, capricios şi speriat de bombe…

Dar am vaga impresie că trăim din plin într-o lume de care tocmai ne bucuram c-am scăpat.